Arhiva | unionism RSS feed for this section

Castane

10 oct.

Era penultimul tău an pe Pământ.
Urma primul tău an în Cer…

„Ooo! Castane românești, ai zis, nu știam că sunt atât de bune!”

Tată, nici eu nu știam!

Dacă aș fi știut că era penultimul tău an!

Te-aș fi lăsat să te plimbi în acea zi însorită,

așa cum mă rugai,
Ți-aș fi permis, chiar și cu riscul de a te pierde!

„Poate că e ultima zi însorită a mea!, ai zis.”

N-a fost, nu era,

ultima

zi însorită a ta,
dar era ultima toamnă…

Ultima…

Era penultimul tău an
cu Soarele nostru mare

Vizibibil de pe Pământ,

Printre frunze-aurii

de castan,
Printre florile toamnei târzii,
O toamnă cum n-a mai fost alta

De luminoasă și caldă…

Ochii tăi suferinzi,

începând a-și pierde lumina,

Copilărește rotunzi,

cu o lacrimă în zâmbirea amară,

cerșindu-mi o oră solară,

și, de frica unei noi crize,

refuzul meu implacabil…

Abia acum, târziu și-nzadar,

Conștientizându-mi orbirea și vina,

Aș da oricăt și orice, ca să-ți pot oferi

Acea oră de toamnă,

de „părinte-ștrengar”,

hoinărind printre amintiri,

poate uitând de dureri, de operație…

poate aripi prinzând,

poate inspirație…

Poate niște castane…

…Le cumpărasem din primul magazin mare
deschis la Chișinău
cu capital românesc.
Și erau de peste Prut.
De pe malul de vest…

„Castane românești!, te-ai entuziasmat,

Tot ce e românesc e Bun!
Și nu piere! Nu piere! Nu piere!”

„Castane românești!, ai zis.”

Și le-ai inspirat aroma,
Înainte de a gusta din ele…
Tatăl meu, român, stoic, sever, luptător…

și gurmand,

ca și bunica mea Ecaterina,

Tată meu, care imi citea, râzând cu mine,
Rabelais: Pantagruel și Gargantua…
Apoi, plângând împreună,
Vaporul Alb

(Cinghiz Aitmatov)…

…Mâncam, amândoi, pentru prima dată

în viață,

castane…

Clipe și cuvinte pe care

Nu le poți cumpăra cu toți banii…

Peste un timp, nu mai vedeai bine, nu mai mergeai bine,
Dar simțeai aroma de castane, dominând peste simțuri,

Dureri, amintiri…

Aș vrea să refac filmul, aș vrea să mai savurăm, cu toți Ciocanii
(sau, cum îți plăcea să glumești, cu Ciocanele),
din familia noastră (mama, tu, Doru), castane!

Oare simțiți și voi, de acolo,

Regretul și dorul

din aroma de ultim rămas

a castanelor?

27 august, o dublă sărbătoare, furată, trădată…

29 aug.

„Indzipindzentza” a trecut, dar polemicile continuă. Repet și aici: am votat, pe 27 august (în 1989, apoi în 1991), două lucruri SFINTE pentru mine: Limba Română, repusă în drepturi, și Primul Pas spre REUNIREA României, hăcuită de doi tirani genocidari: stalin și hitler. Și punctum. N-am vrut „indzipindzentzî”, de nicio culoare! Am vrut să fiu în aceeași țară în care s-au născut bunica Elena (am tot povestit despre ea aici, pe blog), bunicii, părinții și nanii mei de botez, să îmi vorbesc FRUMOS limba, să-mi pot citi clasicii, interziși cândva de (pactul) Molotov-Ribbentrop, să pot spune fără teamă că sunt româncă… în Țara Mea!

No, acum să vedem polemicile. Dintre toate, cea mai interesantă mi s-a părut aia despre cauzele desfacerii urss. Da, cu litere mici, din motive sentimentale – ăsta e răspunsul meu către o doamnă mankurtă, care (aici se pretează cacofonia, e logică – 🙂 ) îmi reproșa că nu prea știu gramatica limbii române. Știu că nu știu gramatică (facultatea de filologie îți dă acest sentiment (nobil, aș spune eu) de inferioritate (de pietate, de fapt) în raport cu Măria Sa Gramatica), dar am manualul la îndemână și toate dicționarele – ca să nu uit să învăț mereu. Și doamna ar trebui să învețe să nu mai folosească, mai ales atunci când scrie comentarii publice, calcuri rusești inutile (există și calcuri utile, dar alea sunt rare).

Revenind la oile noastre, s-au menționat diverse aspecte care au condus la implozia urss (de la sistemul slab, care se autodevorează, până la lupta geopolitică, diplomatică și propaganda antisovietică). Ideea mea era că mișcarea de eliberare națională a avut și ea un impact în procesul de erodare a colosului stalinist (și hitlerist, prin colaborarea dintre cele două regimuri, care s-au influențat și potențat reciproc).

Nu neg influențele din afară în demantelarea statului sovietic. Ele au fost evidente, a fost un „război rece”, se știe. Dar, dacă ținem să negăm voința populară (voință e mult spus, era mai degrabă un piuit, în condițiile dictaturii PCUS, dar buturuga mică…), ajungem să negăm legitimitatea fenomenului. Există forțe externe care dărâmă imperii, dar cred că mereu primează cauzele interne – tot ceea ce ține de ordinea internă, inclusiv dorința popoarelor de a ieși din jugul imperial.

În caz contrar, rezultă că îi dai dreptate lui putler, care deplângea adineaori căderea urss – că, vezi Doamne, străinii au subminat „raiul sovietic”! N-a fost niciun rai. A fost un iad, construit pe suferințele noastre, rai a fost pentru nomenklaturiști. Atenție, deci, când tindem să ne creăm false elite și să legitimăm conducători petrecăreți! Recent, am dat peste niște informații despre dependența de droguri printre conducătorii urss și în anturajul lor. Dacă măcar a zecea parte din informație e adevărată, e groaznic! E groaznic să afli ce nimicuri și-au bătut joc de viața noastră! Dar tot ce am aflat explică, după părerea mea, explozia acelei plăgi sociale (un număr catastrofal al cazurilor de BTS și de dependență de droguri) din ultimul deceniu al urss. Da, și societățile de la cap se strică. Dacă într-o societate, domină viciile, dacă ele se ascund sub preș, își găsesc protecție legală și instituțională, înseamnă că acea societate are vârfurile virusate.

Aș vrea totuși să cred (și să văd!) că voința poporului contează.

Lumina care ne definește

5 iun.

Lumina cântă. Și cântă românește. L-am pierdut pe Eugen Doga, dar ne-a regăsit muzica lui… Ne va lipsi compozitorul, geniul modest și exigent, în smoking alb, ne vor consola mereu valsurile sale…

Niciodată n-a dus lupsă de aplauze. Pe cât de dotat de la natură, pe atât de muncitor, a avut mereu spectatori și admiratori. Mai puțini acasă, mai mulți în străinătate…

Eram la Moscova, în Kolonnyi Zal, când le vorbea moscoviților despre felul deosebit al nordicilor de a asculta muzica. Sudicii îl enervau printr-un soi de „deficit de atenție” („scârțâind din scaune”, șușotind etc.) Atunci mi-a displăcut aluzia la concetățenii mei. Eram în sala aia, plină de „nordici” aroganți, poate prea aroganți, ascultam liniștit, poate prea liniștit pentru o „sudică”… Eram fascinată de muzica lui Doga, îmi venea să le spun tuturor: „E totuși un sudic! E o muzică sudică, în esență! Dacă nu i-ați fi rusificat voi, nordicii, numele, s-ar fi numit nu Doga, ci Doagă, și ar fi fost aplaudat de o lume întreagă, nu ca un minoritar „norocos” al imperiului sovietic, ci ca un geniu al Gintei Latine, al Europei, al lumii libere!”

Puțin mai târziu, discutând despre toate astea, am înțeles că aceeași nemulțumire îl rodea și din interior, era la fel de nemulțumit de propria muncă, de propria creație… Un etern nemulțumit. O nemulțumire care l-a mânat mereu în luptă. Și care l-a ținut în stare de a crea toată viața – aparent, fără sincope sau coborâșuri (sigur, doar aparent). Exigență extremă și disciplină totală, iar muzica sa, un teren fertil pentru noi armonii, ca pădurea în primăvară, sortită mereu să renască… „și c-a murit să nu-și aducă-aminte” (Leonida Lari, Magul)

Mai spunea că nu știe ce e inspirația, că inspirația e perseverență și dedicație.

Mai spunea că a fost românofob. „Pentru că așa au fost timpurile”. Pentru că „Transnistria e și azi românofobă”. Spunea adevărul. Cu o rectitudine dureroasă, mai sublinia: „Dacă m-ar fi lăsat să scriu muzică pentru filmele românești, acele premii prestigioase (pentru coloana sonoră) le-ar fi luat România (pe care a simțit-o ca pe adevărata sa Patrie, în ciuda timpului și în ciuda scenariului geopolitic românofob, în care a fost forțat să joace), nu URSS, nu Rusia”…

A fost inițiatorul și co-autorul spectacolului dedicat Centenarului Unirii. El, „românofobul” român transnistrean Eugen Doga, „cetățeanul Mileniului”, artistul universal, aștepta reUnirea cu România, Patria sufletului său, unde s-a întâmplat și cea din urmă lansare a ultimei sale cărți…

Eugen Doga nu e doar un român genial, care și-a recuperat România și pe care și România l-a recuperat, după un veac de Siberii. E și un simbol identitar al dramei românilor de la est de Prut.

Atunci când îi ascultăm valsurile cu unduiri de izvor sau romanțele pe versurile Veronicăi Micle, atunci când muzica din baletul Luceafărul ne taie respirația, să ținem seama că în mijlocul acelei simfonii de sentimente și de culori, e sufletul unui român din Transnistria, înstrăinat chiar și acolo, ACASĂ, în Transnistria, prin simplul fapt că mama i-a fost basarabeancă. Mult timp după implozia URSS, în percepția transnistrenilor rusificați, basarabenii „au rămas ceea ce au fost mereu: români”, dar român a rămas sinonim cu „dușman al poporului”.

Drama dezrădăcinării, în cazul acesta, e roditoare de lumină. Și aici îmi vine în minte o imagine din romanul Biserica Albă, de Ion Druță, alt român (și ucrainean, pe linie maternă) dezrădăcinat, dar creator de lumină (în limba română): cu cât încerci să îngenunchezi un popor, cu atât sufletul i se avântă mai sus, spre lumină! (citez din memorie, deci cu aproximație)

O melodie scrisă de Eugen Doga pentru Fuego se numește „Ești lumina mea”. Astfel, ca printr-o minune, lumina creațiilor lui ne adoptă și ne… definește. Uite că și asta e posibil, uneori: să fii adoptat de propriul suflet, rătăcitor printre dureri… Ce poate fi mai luminos?

Lumină Lină lui Eugen Doga…

In memoriam Nicolae Avram

28 nov.

Comuniștii lui Voronin, ajunși în fruntea bucatelor, interziceau, cenzurau, arestau. Fusesem la Poliție, cu tata, care fusese citat, pentru că vorbise, la un miting anticomunist, despre necesitatea de a apăra limba română. Într-o seară, soțul m-a invitat la restaurantul Vatra Neamului, unde pe lângă bucatele delicioase, mai era și muzică live. Evident, muzică populară, lăutărescă, romanțe etc., după specificul restaurantului, și folclor autentic, nestilizat, ceea ce rar se mai întâlnește azi. Pereții erau decorați cu fotografii din istoria orașului… La un moment dat, de masa noastră s-a apropiat un viorist, cântându-ne o romanță „la ureche”, vorba regretatului nostru profesor Ion Osadcenco. L-am întrebat pe soțul meu dacă putem ruga să ne cânte și Treceți, batalioane române, Capații. Soțul a transmis „comanda” mea vioristului, vioristul s-a îndreptat spre orchestră…

În seara aia, ore în șir, am ascultat Treceți, batalioane române, Carpații și alte cântece batrânești, inclusiv cântecele patriotice pe care le cântam în timpul protestelor anticomuniste. Lumină Lină pentru Avram Nicolae, patronul restaurantului Vatra Neamului și autor al multor proiecte inspirate de ideea reunirii României! Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa!

Fenomenul rm

22 oct.

Acum un deceniu și ceva (ce repede mai trece timpul!), mă lăudam peste tot în spațiul online cu prietenii mei: unioniști, intransigenți, anticomuniști, drepți, justițiari, sensibili etc. S-au schimbat niște lucruri în „opera” stalinistă rm, și îi aud pe unii dintre acei prieteni cântând despre „țara”/”țărișoara” noastră, Malldova, despre „noi, ca popor”, despre „ograda noastră”, „casa noastră, Malldova” (după tipicul „Nash dom, Rossia”). Nu, nu s-au schimbat ei! S-a schimbat conducerea și talanca de la gâtul berbecului din frunte… 😦

Când ajung la București, ei redevin ceea ce erau odată și cântă toate Horele Unirii pe care le știu. Cred că există o zodie aparte: zodia ipocriziei geopolitice. Rm a căzut în epicentrul acestei nefericite zodii.

Dicționarul ipocriziei. Alte semne ipocrite

17 oct.

Faptul că ni se permite să fim ORICE, numai nu români, l-a observat încă regretatul C.Tănase, prin 1995-96. Agrarienii au folosit capcana vectorului vestic, pentru a ne băga definitiv înapoi în… urss (CSI). Acum, același clan mafiot face aceeași manevră, iar „intelectualii” se fac a uita cine și când s-a opus reunirii României acum câteva decenii.

În favoarea reUnirii, există argumentul de rigoare: cel interbelic. Și atunci popilația din Basarabia era rusificată, săracă și analfabetă. Și totuși Unirea s-a putut face, iar țăranii basarabeni au beneficiat de o perioadă bună, din mai multe puncte de vedere. În orice caz, au evitat înfometarea, spre deosebire de cei din Ucraina. Și, dacă n-ar fi fost Unirea din 1918, acum am fi vorbit doar rusește. Așa îmi ziceau mie bunicii, dintre care doi cu studii în România Mare.

Alt argument. Politicienii noștri se țin de scaune, iar populația doar stă și se minunează cât de inventivă și de vivace e cleptocrația din RM! E în interesul populației simple să nu întrețină două președinții, două guverne, două servicii secrete, două parlamente – unul mai prost decât altul… Toată vina pentru neunirea noastră e pe conștiința, inexistentă, a clasei politice. În special a celei din stânga Prutului. Cât privește „intelectualii”, păi tocmai ei au umplut spațiul public din rm cu odiosul „ca și”, combinat cu toate acele rusisme, care li se par unora… „exotice”. Nu ne mai putem baza pe „intelectualii” corupți, cu vile și mașini de lux, într-o „RM” în care e imposibil să faci bani din artă/cultură. Într-o re(s)publikă în care nu e funcțională instituția „opinie publică”, lumea nu se mai întreabă „Ce vor scriitorii?”

Prognoza mea pentru duminica alegerilor? Vom avea un răspuns proeropean la referendum (formularea duplicitară a chestionarului nu lasă dubii în această privință – se repetă scenariul din 1994). Acest referendum va face ca integrarea europeană să devină literă de lege (în Constituție), ceea ce va fi un argument în plus contra Unirii cu România (după cum statutul de neutralitate este invocat de forțele proruse, atunci când cineva din RM îndrăznește să aducă vorba despre NATO). Și așa, până în momentul în care forțele proruse vor avea o majoritate confortabilă pentru a schimba, din nou, Constituția. Atunci vom ieși din nou în stradă. Sigur, daca va mai avea cine ieși. Pe de altă parte, dacă, prin absurd, Doamne ferește, referendumul eșuează, forțele proruse vor folosi acest eșec în calitate de pretext contra oricarei schimbări pozitive în plan geopolitic. Așa sau altfel, acest referendum a avut din start semnificații contradictorii – așa a fost gândit și organizat. Una dintre ipoteze ar fi că ideea de a-l organiza anume acum (în condiții de instabilitate geopolitică și militară) să fi venit, așa cum au venit în capul liderilor de la Chișinău și alte idei toxice, de-a lungul anilor, tot de la Moscova, dar pe căi ocolite.

Maia Sandu nu are un contracandidat pe măsură. Este limpede că va fi realeasă. Căt privește PASul, nu va mai avea același scor la următoarele alegeri. Și atunci, va face corp comun cu forțele proruse, cum a mai făcut. Istoria (rm) se repetă. În orice caz, acest scenariu e plictisitor de vechi pentru cei care urmăresc scena politică de peste Prut, în toți acești dramatici ani. Problema e că forțele unioniste au fost distruse, metodic, prin practici tipice kremlinului (și clanului Lucinskii).

Salvarea noastră e doar în schimbarea drastică a echilibrului de forțe din regiune. Asta nu o poate prezice nimeni, dar cât timp rezistă Ucraina, iar Rusia nu ne poate ataca direct, mai există speranțe… Am putea măcar să ținem minte că Șor a crescut în casa lui lucinskii, iar presa care a popularizat PAS și pe Maia Sandu aparține, la fel, clanului lucinskii? Atâta lucru putem lua în considerare, atunci când fluturăm steagurile false ale politicienilor noștri? Spectacolul din rm a fost mereu urât și absurd. Dar, cel puțin, putem să nu ne entuziasmăm ca niște bebeluși, când ni se spun povești de adormit copiii?

P.S. Sigur, trebuie votat. Sigur, trebuie un DA la referendum. Dar nu pentru că guvernarea actuală ar fi avut cu ce să ne convingă. Ea a făcut tot ce a învățat mai rău în aceste trei decenii de la implozia URSS, demonstrându-și talentul excepțional de a contracta scheme corupte și a propaga teoria stalinistă a moldo-statalismului, tostă povestea fiind agravata de circumstanțele geopolitice nefaste. Pur și simplu, un referendum ca cel din 20 octombrie a.c. eșuat ar fi de mii de ori mai rău: ar face ca orice discuție despre reUnire cu România să se împiedice de contraargumentul (FALS, repet), precum că electoratul din rm n-ar dori să facă parte din UE.

Dulcele foc al neapuselor amintiri

15 oct.

Fiind mai tot timpul pe drumuri (deplasări, studii, călătorii etc.), am risipit, pe lângă multe alte nestemate, fotografiile și scrisorile din arhiva familiei, pe care acum le recuperez, pe măsură ce viața mea se „reinventează”, în noi circumstanțe (timpuri noi, locuri noi, oameni noi etc.). Una dintre scrisorile găsite într-o mapă veche mi-a readus în fața ochilor blândele chipuri ale nanilor mei de botez, Olimpia și Ștefan Olaru, chipuri frumoase, suflete generoase și adevărați români, intelectuali de la sat, cu școală interbelică, temeinică, și cu un fin simț al umorului. Nanii mei niște, împătimiți ai genului epistolar, cititori și, prin urmare, interlocutori străluciți, îmi răspundeau la o felicitare, trimisă de mine pe când eram în primele clase (7-8 ani, probabil). A se lua în considerare că nanu’ Ștefan scrie cu litere rusești, ca să-l înțeleg, dar mai scapă și câte una latină, mai încalcă regulile gramatice din acea vreme, scriind „sunt”, așa cum apucase „la români”, dar încearcă să respecte gramatica pe care o învățam la școala, vrând să nu mă deruteze cumva. Un om ca pâinea caldă… Dumnezeu să-i odinească pe nanii mei Olimpia și Ștefan..

  • Draga noastră finuță Argentina,

Nană-ta Olimpia e plecată în sat după nevoi, căci acasă nu le avem, și la plecare mi-a dat însărcinare mie sa-ți răspund la singura ta felicitare (cu ocazia biruinței asupra fascismului hitlerist), care ne-a bucurat mult și pentru care îți mulțumim atât ție, cât și întregii familii Ciocanu, în numele căreia ai iscălit.

Felicitarea ne-a găsit în stare bună, sănătoși, cu inima tânără, pe care o încălzeam lângă soba arzând, fiindcă afară era urât, noros și rece de-a binelea, ca în luna mai în „Moldova însorită”. Nană-ta a fost la cimitir, unde s-a pomenit ziua eroilor, atăt (a) celor ce și-au dat viața cu fața spre inamic, cât și a celor care priveau spre inamic cu spatele. Eu, ramas acasă singur, am citit și ascultat la radio – minciunele.

Azi, duminică, 10/V./a.c., e tot rece, desi văd că soarele ar vrea să ne bucure, dar noi am apelat tot la sobă; focul arde, iar eu, la călduț, stau de vorbă cu cei dragi și care încă nu ne-au dat uitării. Îți răspund întâi ție, deoarece am de răspuns la mulți din România, și n-aș vrea să te încurc pe tine, strecurând litere latine, deși că nouă ni se pare că la franceză ai mers numai pe „5” (adică „foarte bine”).
Ieri a plecat de la noi Dinu, care venise să ne mai ajute câte ceva în grădină la lucrările de primăvară, dar din cauză că (indescifrabil) e cam tomnatic, cu ploi reci, vânt, noroi, n-a avut ce face, și a plecat la asfalt.

Noi, deși nu ne grăbim, mergem chiar în pas cu melcul, dar îmbătrânim văzând cu ochii, mereu pomenim ziua de ieri.

Cu toate astea, mergem drept înainte, alături de „octombrei”, până vom pune mâna pe sfârșit. M-ar interesa mai pe larg despre toată familia Ciocanu și ne-am bucura dacă am afla mai multe despre dumnealor. Ne-am bucura dacă am ști mai multe și despre tine, atăta timp cât noi mai suntem calzi.

Sperăm și așteptăm numai vești bune despre toată familia.

Cu toată căldura noastră sufletească. Nana și Nanu’

Scutul care nu (te) trădează nicicând

28 sept.

La Medeleni, cartea de legătură între mine și mama, și azi mă ajută să mă regăsesc dintre ruinele unei vieți interesante din punct de vedere istoric, dar dramatice și totuși triste, din punct de vedere… omenesc. Revin la cărțile pe care mi le citeau părinții, de fiecare dată când frigul mi se strecoară în corp sau în suflet.

… Lacrimile mele curgeau peste palmele mamei, care îmi mângâia părul, ochii, obrajii uzi, umerii, tremurul, dar nu încerca să mă oprească din plâns, considerând că erau lacrimi purificatoare. Mama intuia că în acele momente se năștea în sufletul meu dragostea față de cuvânt și capacitatea de a înțelege. O carte, un sentiment, un fenomen, un destin… Mama îmi „fabrica” astfel un scut contra dezamăgirilor iminente. Îmi citea din cărțile pentru adulți, „adaptând” textul, pentru a mi-l apropia și a-l face accesibil. Asta aveam să observ mult mai târziu, când am ajuns să-mi redescopăr romanele copilăriei în biblioteca de acasă și să le citesc în întregime, cu pixul în mână, luând notițe (ca tata).

La fel proceda și tata, atunci când îmi citea din Cinghiz Aitmatov, de pildă. Sau din Rabelais… Cărți, titluri, pe care nu le-aș schimba pe nimic în lume, ele fiind mijlocul de depozitare a zestrei pe care am moștenit-o de la ai mei și pe care nu mi-o poate lua nimeni, niciodată.

Mulți se miră că, în ciuda multor întâmplări nu tocmai faste, rămân o visătoare și chiar o optimistă, ca și cum nimic nu m-ar afecta. Ei, asta e explicația. Ceva mai simplu și mai eficient nu se putea inventa: am scutul omniprezent al vocii lor, citindu-mi capodopere literare. Scutul depozitat în memoria mea, care se „activează” automat în caz de pericol. Un bagaj prețios, nu doar ca valoare sentimentală.

Citiți-le copiilor din cărțile cele mai dragi sufletului vostru, și asta va fi de ajuns ca să le trasați calea spre fericire, căci nu există fericire mai mare decât TIMPUL pe care ți-l dăruiesc cei mai iubiți dintre… pământeni.

Briciolanellatte Weblog

Navigare con attenzione, il Blog si sbriciola facilmente

Gândurile libere

Simt, gândesc deci exist

tableta de minte

este o tabletă virtuală menită să conştientizeze valoarea demnităţii umane

Doar Nicole...

...foind de zor/...cu rânduri și cu imagini, ce dansează printre pagini...

Deeablog

Deeablog

DORADO SYSTEMS®

Service PC & Laptop Bucuresti

de-ale lui Matei

~ basic tips for surviving teenage life ~

dialog cu mine însămi

Propriile-mi gânduri așezate pe ciorne digitale!

Mihai Cotea.

Curajul de a te lăsa purtat într-un vis scris

Myrela

Art, health, civilizations, photography, nature, books, recipes, etc.

Poezii pentru sufletul meu

REVISTA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI * LITERATURĂ, ARTĂ ȘI CULTURĂ

Jurnal de Bucovina

Dincolo de Zgomot – Refugiu digital pentru conținut cu sens

blog 57

testi e fotografie dell'autore

GriArg

Impresii, Argumente, Atitudini...

Pensieri Parole e Poesie

Sono una donna libera. Nel mio blog farete un viaggio lungo e profondo nei pensieri della mente del cuore e dell anima.

Cristian Lisandru

festina lente - prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări...

Mystic Land

let's mend the broken

Raisa- Poezii

Poezia este acea neliniște în versuri din care se naște liniștea poetului

omsimplu

Când elevul este pregătit,profesorul apare

Sstele verzi

maternitate pentru gânduri născute spontan

Cenaclul ROMANTICII (Migdale Marius)

Prolog: Poate că Iubirea nu face Pământul să se învârtă... Dar face ca scurta noastră călătorie prin viaţă să merite!

imagine continua

Ipostaze, fotografii vechi, acareturi de prin colecția mea, într-un cuvânt, lumea de altadata si cea de azi...

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu” ~ Mariette „Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate se zbate în inocență” ~ Toamna „Toamna este o ciornă rescrisă” ~ Mouelle Roucher 2 „Se iubeau dincolo de limitele impuse de creația literară” ~ Țare minunilor ce țin „Tratat fantastic de vindecare a copilului interior, indiferent de vârstă sau de locul unde l-ar găsi vindecarea.”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe