O prietenă m-a inspirat să scriu, din nou, a câta oară!, despre… prietenie. Uneori, rudele nu-ți pot veni în ajutor. Fie că sunt la mare distanță, fie că sunt indisponibile sentimental, fie că e efectul alegerilor (vorba aia, abia m-am împăcat cu neamurile, și iarăși vin alegerile! 🙃)
Adevărații prieteni sunt puțini, e adevărat. Dar, câți sunt, e suficient pentru a te simți protejat de Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost prietenii mei, acum aș fi fost o epavă, din punct de vedere emoțional. Și chiar din punct de vedere material, așa cum, recent, am trecut printr-o criză de proporții pe care nu le-am anticipat (fix ca guvernele proaste, pe care le-am tot avut) 🙃 și pe care nu mi-aș fi imaginat-o anterior.
Sigur, prietenia presupune reciprocitate, loialitate, sinceritate, efort, evoluție spirituală etc. Ca și dragostea, de altfel. Adică, dincolo de virtualitatea facebookistă, prietenia chiar există și e minunată!
Mai mult, există și dincolo de moarte. Mă simt privilegiată, având aproape de suflet prietenia prietenilor tatălui meu. Ei nu îmi sunt prieteni pur și simplu, sunt prieteni cu… memoria tatei. Ce alt argument mai frumos în favoarea ideii de prietenie?
Dragi prieteni, aș vrea nu doar să mă revanșez, așa cum o fac de obicei, după ce ies din crizele existențiale, ci să vă redau sentimentul pe care mi-l inspirați, de fiecare dată când ne vedem sau ne auzim! E o binecuvântare că vă cunosc! Și scriu acum asta, la general, deși nu generalizez, în niciun caz, darul divin al faptului de vă avea lângă mine și cu mine, pe fiecare în parte! Sper să ne revedem/reauzim cât mai des (și în modul cât mai fericit!) și de acum încolo! Vă sunt recunoscătoare, vă mulțumesc și îi mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că îmi arătați, mereu, partea luminoasă a vieții, a lumii și a firii omenești!
Etichete:Gratitudine, Jurnal, La sfârșit de an, Prietenie, Prietenii tatălui meu, Recunoștință
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
GriArg 
Comentarii recente