Barlogul Pntcd

Stalin era stăpânul Balcanilor şi nimic nu se făcea decât la ridicarea degetului mic al lui. Când Kardelj s-a dus la Moscova, pentru a-i arăta că „societăţile mixte” nu funcţionau şi reprezentau o sursă de fricţiuni permanente, Stalin a acceptat desfiinţarea lor imediat, precizând: „Societăţile mixte nu numai că nu ne sunt necesare, ci vor fi permanent o sursă de poticneli. Iugoslavia nu este România, cu care avem o serie de societăţi mixte. România nu a făcut parte din coaliţia antihitleristă, dar Iugoslavia a fost aliata noastră. De aceea, cel mai bine este să fie desfiinţate societăţile acelea”.

Nu numai degetul lui Stalin, care era permanent îndreptat asupra Balcanilor „vedea” totul. Imediat după ce Tito a încercat să ia pe cont propriu relaţiile din Balcani, în primul rând cu Albania şi Bulgaria, în vederea încheierii unor tratate, Stalin a aflat prin urechile de la Belgrad că sateliţii mişcă în front şi a trimis pe 12 august 1947 un Mesaj „aliatului” Tito, spunându-i: „…Guvernul sovietic consideră că ambele guverne (iugoslav şi bulgar) au comis o greşeală încheind un pact de pace, în ciuda avertismentelor guvernului sovietic. Guvernul sovietic consideră că, prin pripeala lor, cele două guverne au uşurat treaba elementelor reacţionare anglo-americane, dându-le un nou pretext de a intensifica intervenţia în treburile greceşti şi turceşti, împotriva Iugoslaviei şi Bulgariei… Guvernul sovietic trebuie să vă avertizeze că nu-şi poate asuma răspunderea pentru pacte de mare importanţă în domeniul politicii externe, încheiate fără consultarea U.R.S.S.”.

În acest context al dependenţei totale a politicii interne şi externe faţă de Uniunea Sovietică şi în contextul internaţional trebuie văzută acţiunea denumită impropriu „proces”, care începea să se desfăşoare în România, împotriva celui mai mare partid politic, cel naţional-ţărănesc şi pentru distrugerea conducătorilor acestui partid.

Declaraţiile celor arestaţi erau făcute, refăcute, unele de nenumărate ori, după indicaţiile anchetatorilor, urmărindu-se să se sublinieze în ele acele puncte pe care conducerea de stat şi de partid le socotea „incriminatorii”.

Declaraţiile se făceau sub presiuni morale în lotul principal, care a fost „judecat” de la 26 octombrie la 11 noiembrie 1947. La aceste presiuni morale se adăugau promisiunile, mergând până la eliberare, dacă vor fi cooperanţi cu ancheta (bineînţeles, promisiunile erau vorbe goale), în caz contrar fiind însoţite de şantaj (cu arestarea copiilor, soţiilor, darea afară din facultate şi altele); constrângerea se mai făcea prin şederea în carceră (timpul îl dicta anchetatorul) sau anchetarea numai pe timp de noapte, ore în şir, până la epuizarea completă, fără dreptul de a se odihni în timpul zilei.

Mâncarea se dădea de la restaurantul „Mercur” al M.I. şi consta din două feluri, servite în vesela adusă duminică, înainte de arestare. La început s-a dat celor arestaţi la Tămădău, după aceea celor arestaţi ca anexe, numai după ce deveneau cooperanţi, iar în luna octombrie, s-a dat la toată lumea care era implicată într-un fel sau altul de procesul principal.

Odihna era drămuită, în timpul zilei, nu puteau sta întinşi pe pat decât cei care aveau aprobarea anchetatorilor. Restul, pe scaunele de beton din celule. Mâncarea celor ce nu se acomodau cu ancheta consta dintr-un calup de circa 150 gr. mămăligă, cu apă fiartă, în care erau câteva frunze de salată, sau mazăre cu gărgăriţe, deţinuţii ajungând să meargă sprijinindu-se de pereţi.

Medicamente nu erau, fiindcă nu era spital, hârtie igienică nu exista, că nu mai erau boieri, din când în când dându-se nişte anuare administrative vechi.

Câteva sute de persoane erau arestate în legătură cu acest proces. Erau folosiţi unii împotriva altora, ca martori ai acuzării, după aceea fiind acuzaţi, indiferent de cât fuseseră de cooperanţi. Fuseseră plătiţi pentru aceasta cu câte 5-10 ţigări sau odihnă din timpul zilei.

În această perioadă, nu s-au dat droguri, decât cafeaua surogat cu bromură. Cei ce susţin că au fost drogaţi o fac pentru a-şi justifica declaraţiile date din cauza slăbiciunii, la ameninţările anchetei sau la şantaj.

Iuliu Maniu a fost singurul deţinut care nu a fost ameninţat, şantajat, înjurat sau bătut de-a lungul detenţiilor, până la moarte. A îndurat teroarea, mizeria, regimul de exterminare la care a fost supus, cu demnitate.

Ion Mihalache a fost supus în timpul anchetelor la presiuni obositoare de anchetă de noapte duse până la epuizare:
„…Este ora 2.00 noaptea, cel puţin fac apel să fiu amânat mâine. Sunt în a 24-a zi, în care nopţile mă scol din 30 în 30 de minute, suferind de lombosciatică, pe un pat de ciment, cu o saltea subţire…” Este scris în declaraţia de anchetă.

Iar în declaraţia din 7 august, ora 4,30 dimineaţa, Ion Mihalache face o rectificare: „Ieri, în interogatoriul luat de dl prim comisar şef Rădescu, am făcut o greşeală, confuzie, datorată oboselii, a atenţiei şi memoriei, din pricina nedormitului noaptea, regimului de ziuă… etc. Nu este vorba de generalul Petre Ştefănescu, de care nu-mi amintesc să-l fi cunoscut, ci de generalul Petre Vasilescu, pe care l-am cunoscut…”. Se vede clar modul de tortură, anchete de noapte până în zori, urmate de regimul din timpul zilei, când era obligat să stea pe scaun, fără să aibă voie să închidă ochii, urmând o nouă anchetă în noaptea următoare.

Nu am amintit de bătaie la acest lot, fiindcă nu s-a folosit, din informaţiile culese, împotriva nici unuia dintre inculpaţii din această primă garnitură. Dar aceasta nu înseamnă că ea nu s-a folosit în Ministerul de Interne, în acea perioadă ea era utilizată împotriva unora pe care voiau să-i facă martori şi au fost judecaţi în loturile înscenate ca anexe, pentru justificarea acuzaţiilor aduse „şefilor”, după cum se exprima coordonatorul anchetei, Mircea Lepădătescu.

Ceea ce începea să se desfăşoare la Bucureşti era un scenariu ce se juca sub bagheta Moscovei de doi ani şi încă nu se terminase.

În primul rând, confecţionarea aşa-zisului proces era înscenată de un guvern nelegitim, ieşit prin fraudă, prin furtul voinţei naţionale, lucru cunoscut de opinia publică internaţională şi subliniat de protestele Angliei şi Statelor Unite, pe bază de date certe culese de observatori străini si publicate în presa din străinătate.

Motive de proces nu existau şi mai ales juridice, cum vroiau să prezinte cei ce fuseseră impuşi de Moscova şi îi executau ordinele.

Într-un regim democratic dezbaterile pe teme politice şi înfruntările dintre partide nu sunt rezolvate la tribunal, ci prin atestarea opiniei publice.

Procese împotriva celor ce criticau regimul, acuzându-l de crime, teroare şi nerespectarea cetăţeanului ca fiinţă cuvântătoare, nu aveau loc decât în U.R.S.S. de peste două decenii (unde toţi adversarii politici ai regimului fuseseră exterminaţi) şi acum se exportase modelul de rezolvare a „duşmanilor” în ţările pe care Rusia le ocupase cu forţa şi nu mai intenţiona să le elibereze.

În timp ce se pregătea începerea înscenării româneşti, se termina cea bulgară, când pe 16 august 1947 se pronunţa condamnarea prin spânzurătoare a lui Nikola Petkov, reprezentantul partidului ţărănesc bulgar, care în timpul teatrului, numit proces, a declarat: „Principiile fundamentale ale ideologiei (Uniunii Agrare) sunt: ordinea, legalitatea şi puterea poporului, având ca singure arme buletinele de vot, cuvântul şi presa”.

După ce procurorii au citit rechizitoriul, acuzându-l, în genul cum o făcuse Vîşinski în U.R.S.S., Nikola Petkov a răspuns inepţiilor:

„Domnilor judecători, de doi ani, de la 25 iunie 1945 mai exact, se duce împo-triva mea cea mai neînduplecată şi cea mai fără îndurare campanie ce a fost dusă împotriva vreunui om politic bulgar. Nu s-a cruţat nimic din viaţa mea privată sau politică. Am fost de trei ori înmormântat simbolic la Sofia şi de zece ori în provincie. Personal am citit anunţul mortuar la intrarea în cimitirul de la Sofia, în timpul acestor înmormântări. Am suportat toate acestea fără să mă plâng. La fel voi suporta cu curaj tot ce mă aşteaptă, căci aşa este inevitabilul destin al tristei realităţi politice bulgare”.

Pe 16 august 1947, când Nikola Petkov a auzit pronunţarea verdictului de condamnare la moarte prin spânzurătoare „în numele poporului bulgar”, s-a ridicat şi a strigat de a răsunat sala:

„Nu! Nu în numele poporului bulgar! Eu sunt trimis la moarte din ordinul stăpânilor voştri străini, la acelora de la Kremlin sau dintr-alt loc. Poporul bulgar zdrobit de tirania sângeroasă pe care voi vreţi să o mascaţi injustiţie, nu va crede niciodată în mişeliile voastre”. (După Paul Vergner şi Jean Bernard-Derosne: „L’affaire Petkov”, Paris, Seif, 1948, pp. 188-192).

Scenariul, la fel cu al lui Maniu: de câte ori nu fusese înmormântat şi coşciugul purtat prin oraşe, de câte ori nu i se ceruse moartea, de câte ori nu fusese făcut trădător (chiar al Transilvaniei, pe care o unise cu Ţara), de câte ori nu fusese făcut exploatator si criminal, care trăsese în muncitori.., ca să se audă până la Moscova, ca să ia cunoştinţă de executarea ordinului.