Barlogul Pntcd

Foto: http://www.corneliu-coposu.ro/

Sora lui Corneliu Coposu, Flavia Bălescu, a acordat un interviu Agenţiei ROMPRES, la împlinirea a 94 de ani de la naşterea Seniorului, rememorând momente din perioada celor 17 ani în care fostul lider ţărănist s-a aflat în închisoare, a celor doi ani de domiciliu forţat sau în care a lucrat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti. Flavia Bălescu spune că fratele său a fost prea puţin înţeles de contemporanii săi, dar că principiile creştin-democraţiei, pentru care a luptat, au fost în cele din urmă îmbrăţişate de clasa politică românească.

În interviu sunt evocate episoade precum cel al întâlnirii cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ieşirea din închisoare a lui Corneliu Coposu, dar şi cadoul pe care i l-a făcut Seniorului un secretar de partid, care i-a spus: ‘partidul şi guvernul v-au dezbrăcat, iar clasa muncitoare vă îmbracă’. Flavia Bălescu mai vorbeşte despre relaţia lui Corneliu Coposu cu presa, despre opinia acestuia referitor la Constituţie, despre legătura sa cu Iuliu Maniu şi felul în care a încercat de mai multe ori să refacă o carte despre viaţa acestuia, dar şi despre felul în care evita să povestească familiei momentele grele de detenţie, din dorinţa de a-i proteja pe cei dragi.

ROMPRES: Pe 11 noiembrie, în acest an, se vor împlini 13 ani de la moartea lui Corneliu Coposu. În ce măsură credeţi că a fost păstrată memoria sa, dar mai ales a ideilor şi principiilor pentru care a luptat?

Flavia Bălescu: Se spune că muritorii de rând au memorie foarte scurtă. Totuşi, sunt momente în care constat că mai este lume care îşi aduce aminte de Corneliu Coposu, care îl pomeneşte în diverse discuţii, în analize politice. Ce pot să vă spun însă cu mare bucurie este că ideile lui au triumfat. Îmi aduc aminte că de foarte multe ori zicea: ‘Nu are importanţă să trăiesc eu, important este să trăiască ideile mele’. Iar, aici, m-aş referi în mod direct la doctrina creştin-democrată. El, din acest punct de vedere, a fost un vizionar, deoarece din 1986 a simţit că este cazul să afilieze Partidul Naţional Ţărănesc la creştin-democraţia europeană. Nu a făcut lucrul aceasta în mod întâmplător, ci pentru că principiile creştin-democraţiei erau aproape identice cu ale PNŢ, principii pe care Iuliu Maniu le-a rostit la Alba Iulia, în 1918. În afară de ideea patriotismului luminat, toate celelalte idei ale creştin-democraţiei sunt absolut identice cu cele ale PNŢ din Ardeal.

În momentul în care el a simţit acest lucru, a căutat prin toate mijloacele să înscrie partidul, care se afla în clandestinitate în momentul acela, în familia formaţiunilor creştin-democrate. A reuşit să se adreseze lui Jean-Marie Daillet, vicepreşedinte al Internaţionalei Creştin-Democrate, transmiţându-i dorinţa PNŢ, însă, evident, l-a rugat să păstreze discreţia, pentru că dacă s-ar fi aflat de treaba aceasta ar fi urmat arestarea. Apoi, imediat după Revoluţia din decembrie, a luat legătura cu Internaţionala Creştin-Democrată şi a înscris partidul în mod oficial.

La început a avut foarte multe obstacole şi neplăceri din cauza asta. Chiar în sânul partidului au fost mai mulţi colaboratori de-ai lui care protestau împotriva acestei creştin-democraţii, neştiind ce rol are ea şi de ce dorim şi noi să fim prinşi în această familie. Mă rog, le-a explicat, pe rând, că e la fel cu doctrina noastră, că noi am fi un fel de precursori ai doctrinei creştin-democrate, însă nu a avut câştig de cauză atunci.

Nu vreau să fac apel la patetism, dar am impresia că el nu a fost înţeles. Cred că ar fi trebuit să se nască mai târziu cu 20 de ani pentru a fi înţeles. Lumea a crezut cu totul altceva despre el, i-a atribuit în mod nedrept fel de fel de răutăţi, iar această creştin-democraţie a fost considerată un fel de ficţiune.

Îmi amintesc că, după nenorocirea din 2000, când a căzut toată Convenţia Democrată şi partidul n-a mai intrat în Parlament, s-a făcut o şedinţă la care au participat o mulţime de somităţi din Internaţională, printre care şi Wim van Velzen, şi s-a făcut o radiografie foarte serioasă a motivelor care au determinat înfrângerea în alegeri. Atunci, unul dintre marii opozanţi a fost părintele Marchiş, care reprezenta Biserica Ortodoxă, şi care a declarat ritos la această şedinţă că principala problemă este că această doctrină creştin-democrată s-a adresat unei lumi ortodoxe, pe când doctrina aparţine de fapt catolicilor. O treabă total greşită, falsă. El a fost foarte frumos combătut de cei prezenţi şi cea mai reuşită argumentaţie a adus-o Remus Opriş, care i-a explicat părintelui Marchiş că acestă doctrină nu se adresează doar catolicilor, ci tuturor creştinilor, deoarece principiile sale stau la baza întregii creştinătăţi. A dat exemplul Greciei, una dintre cele mai ortodoxe ţări din lume, care are partidul Noua Democraţie, o formaţiune creştin-democrată. În fine, Marchiş nu a fost singurul care a protestat. Au fost şi lideri politici la vremea respectivă, de exemplu cei din PDSR, care au argumentat că aceasta ar fi o doctrină catolică.

Însă, după ce s-a prăpădit el şi lumea a început să se mai aşeze, să mai citească, să se mai instruiască, a început alergătura pe culoarul creştin-democraţiei într-o veselie. Însuşi preşedintele actual, domnul Traian Băsescu, un fost social-democrat, s-a convertit la creştin-democraţie. Apoi mai este partidul lui Becali şi mai sunt şi alte formaţiuni – toate cu nuanţă creştin-democrată. Iar asta, pentru că au început să vadă că este mare nevoie şi de creştinism în aplicarea democraţiei şi, în special, de morală. Eu cred că această doctrină este a viitorului. Şi, din acest punct de vedere, sunt foarte fericită că n-a gândit degeaba Cornel, iar dacă el ar trăi, probabil că ar fi mulţumit că ideile lui au triumfat, chit că nu le reprezintă acum fostul său partid, care, săracul, este în derivă. Dar ele există, totuşi, în lumea românească şi, probabil, vor continua să se dezvolte.

ROMPRES: Aţi spus că s-a născut cu 20 de ani înainte de momentul în care lumea ar fi putut să îi înţeleagă şi să îi aprecieze ideile. În afara principiilor creştin-democraţiei, care au mai fost ideile pentru care a luptat fără să fi fost susţinut suficient?

Flavia Bălescu: El a crezut, în primul rând, în triumful unei democraţii absolute. Cred că nu a realizat că România a rămas atât de mult în urmă în ceea ce priveşte evoluţia culturii politice. Probabil că nu a ştiut că lumea era interesată doar de căpătuială. Acest lucru era însă oarecum explicabil, deoarece România ieşise din perioada comunistă, de o mizerie neagră, unde era un triumf să găseşti o nenorocită de bucată de brânză sau un pachet de unt, iar toată forţa oamenilor era antrenată în ideea de a găsi de mâncare. Eu cred că în mintea oamenilor s-a cuibărit această spaimă şi fiecare a dorit să se căpătuiască.

Nimeni nu a vrut să înţeleagă că pe el nu l-a interesat niciun fel de promovare personală şi că nu a vrut să candideze. L-au obligat cei din Occident, care i-au spus că nu poţi să fii preşedintele unui partid şi să nu faci parte din Parlament, iar atunci, cu mare greutate, a acceptat. Pe el nu îl interesau nici legile care să făceau la momentul respectiv, pentru că ştia de atunci că sunt superficiale. Nu a fost de acord cu Constituţia şi îmi aduc aminte că, odată, stând de vorbă cu nişte prieteni, i-a găsit cel puţin 50 de hibe mari. Sunt nişte lucruri vizibil greşite pe care acum vor să le schimbe toţi, pentru că a fost făcută în pripă.

După Revoluţie, el spunea că singurul lucru care s-a respectat a fost libertatea presei. Numai că presa a luat-o razna şi au apărut pornografia şi trivialităţile.

ROMPRES: În tinereţe a colaborat la diverse ziare. În ce măsură îl interesa presa?

Flavia Bălescu: Încă de foarte tânăr, din studenţie, de la Cluj, a început să scrie, pentru că avea condei. A scris fiind student, apoi în perioada în care a fost consilier politic al domnului Maniu, iar apoi, intrând în legătură cu ziarul partidului, numit ‘România Nouă’, care funcţiona la Cluj. A scris multe articole, pe teme diverse, în special sociale. Un profesor universitar de la Cluj, domnul Mircea Popa, a adunat într-un mănunchi zeci de articole publicate de el în perioada ’35-’40, care se cheamă ‘Semnele timpului’, iar în prefaţa cărţii Mircea Popa îşi arată uimirea faţă de faptul că autorul a rămas acelaşi: şi elev, şi student, şi matur. Nu a flatat niciodată somităţile, nu a scris niciodată la comandă. A scris multe articole frumoase: în memoria unor personalităţi, de exemplu când a murit Goga, a scris despre şcolile din Blaj…

ROMPRES: Ce părere avea despre presa de după 1989?

Flavia Bălescu: El a iubit foarte tare meseria asta de ziarist şi să ştiţi că nu a refuzat niciun interviu. A primit orice ziarist, chiar şi pe unul care i-a spus: ‘Ştiu că nu mă puteţi suferi, cum nu vă pot nici eu suferi, şi, din acest motiv, nu voi veni eu, ci voi trimite pe altcineva să vă ia interviul’. Iar el i-a răspuns: ‘Greşiţi, nu am absolut nimic împotriva niciunui ziarist, dar, dacă nu mă puteţi suferi, nu are rost să veniţi, trimiteţi pe altcineva’. Persoana respectivă a rămas cu gura căscată şi a venit şi şi-a cerut scuze.

Foarte interesant este că ei nu au putut să creadă că omul acesta nu urăşte şi nu se răzbună. Iar pe măsură ce îl cunoşteau îşi exprimau uimirea. Nu o spun pentru că a fost fratele meu, dar a fost o rara avis pe pământul acesta, la timpul la care a venit.

Chiar şi la partid a introdus o practică pe care eu o consider foarte bună. Oamenii se mai pârau reciproc, iar el îi asculta pe fiecare, îi punea faţă în faţă şi îi punea să vorbească deschis. În felul acesta tăia un fir de bârfă. Pentru că asta detesta: minciuna şi bârfa.

Aş mai spune că a fost vizionar şi puţin romantic. Într-un fel a fost nepragmatic, deoarece el a sperat că va putea introduce morala şi corectitudinea în politică. Aici cred că a greşit, pentru că materialismul a cucerit planeta. La noi, acest lucru se resimte la mărunţişuri, pentru că noi de mărunţişuri am dus lipsă, iar la cei mari se resimte în alte aspecte. Din nefericire, se pune foarte puţin preţ pe morală şi corectitudine. Dar în lumea civilizată există o spoială de cultură care salvează nişte aparenţe, iar politica nu pare la fel de urâtă ca la noi. Aici se fac o mulţime de acuzaţii fără justificare, iar lumea le acceptă.

ROMPRES: Aţi enumerat deja o serie de calităţi ale lui Corneliu Coposu. Ce credeţi însă că l-a ajutat să facă faţă celor 17 ani grei de închisoare, dar şi celor care au urmat, fără să cedeze presiunilor?

Flavia Bălescu: A reuşit să reziste datorită faptului că a fost credincios. El s-a rugat tot timpul în închisoare şi spunea că a simţit că Dumnezeu îl ocroteşte. În ceea ce priveşte situaţia sa după ce a ieşit din închisoare, mă refer la domiciliul forţat, eu cred că a fost o binecuvântare, deoarece, dacă ar fi ieşit după cei 17 ani de puşcărie în Bucureştiul acesta nebun, cred că ar fi fost foarte greu pentru el. Lumea era total schimbată, era o altă monedă, o altă mentalitate.

Acolo, timp de doi ani, s-a mai obişnuit. Muncea, săpa, dar stătea în aer liber, avea cer liber deasupra capului. Mama s-a mutat acolo cu el şi îi gătea, noi mergeam în fiecare săptămână şi îi duceam mâncare şi apă, deoarece apa de acolo era sălcie, mizerabilă. După ce timp de un an a făcut diverse munci agricole, inginerul şef a descoperit că ştie să scrie şi l-a pus să îi facă planurile şi îl ponta ca şi cum ar fi fost zilier. Inginerul a aflat că nu sunt chiar talpa ţării şi s-a purtat cu ei frumos şi le plătea zile muncă şi le dădea cereale, struguri şi ceva bani.

Îmi aduc aminte că stătea într-un bordei de lut şi îşi făcuse un gard din beţe de floarea soarelui, pe care le-a primit de la fermă. Şi-a făcut o portiţă şi a încuiat-o cu un lacăt pe care ne-a rugat să i-l aducem de acasă. Într-o zi, l-am întrebat de ce pune lacăt pe poarta aia, pentru că oricine ar fi reuşit să dărâme gardul cu piciorul. Iar el mi-a spus: ‘Tu nu ştii ce înseamnă să îţi închizi singur uşa, să nu ţi-o închidă alţii’. Atunci mi-am dat seama că am făcut o gafă şi am tăcut. Acolo şi-a cultivat de toate, ceapă şi roşii, căra apă cu găleata pentru a uda grădina.

Era altceva decât statul acela îngrozitor, închis singur, într-o celulă. Să nu vezi lumina soarelui ani şi ani! Teribil a fost Râmnicu Sărat! Am fost acolo o dată, a fost ceva ce nu vă pot descrie: nişte celule mici, de doi pe doi sau doi pe trei metri, nişte geamuri înguste, bătute cu tablă, iar un bec chior era spânzurat de tavan. Umezeală şi mucegai. Oribil. Eu am intrat acolo şi nu am putut să stau mai mult de zece minute. El a stat acolo şase ani.

ROMPRES: Ce v-a povestit despre perioada detenţiei?

Flavia Bălescu: Ne-a spus foarte puţin. Noi am aflat o serie întreagă de lucruri – despre bătăi şi lucruri de genul acesta – când a venit doamna Luciu Hossu Longin şi i-a luat un interviu. Niciodată până atunci nu ne-a spus nici cât l-au bătut, nici cât l-au chinuit. Însă, împreună cu colegii cu care se mai întâlnea – puţini, pentru că erau supravegheaţi – povesteau lucruri hazlii: despre nu ştiu ce şoricel sau păianjen, despre ce-a spus cutare plutonier.

De abia în interviul acordat Luciei Hossu Longin, care ştia care a fost situaţia, din mărturiile altora, Cornel a confirmat că aşa a fost. A confirmat că a fost bătut pentru Pătrăşcanu, căruia vroiau să îi monteze un proces, sub pretext că ar fi dorit să răstoarne regimul bolşevic, împreună cu ţărăniştii. O tâmpenie, vă daţi seama! Cum putea Pătrăşcanu din România să îl dărâme pe Stalin? I-au făcut un simulacru de proces lui Pătrăşcanu şi l-au chemat pe fratele meu, vrând să îl facă martor al acuzării. Pentru că înainte de 23 august, când se prepara ieşirea noastră din război, Cornel a luat de mai multe ori legătura cu Pătrăşcanu, din partea domnului Maniu, ca să trateze felul în care trebuie să aranjeze lovitura de stat de la 23 august. Securitatea de atunci ştia de întâlnirile acestea şi probabil că aştia au aflat ulterior şi au vrut să îl facă pe el martor al acuzării. Însă el nu a vrut, pentru că nu era adevărat, deşi l-au bătut rău, rău.

Poate că îi făcea şi rău să povestească ce i s-a întâmplat în închisoare, pentru că, povestind, retrăieşti. În interviul acela a povestit cum i-au întins pe două bare de metal şi cum i-au izbit peste spate cu saci uzi de nisip, ca să nu lase urme. După ce a plecat Lucia, l-am întrebat de ce nu ne-a spus şi nouă acele lucruri. Iar el a răspuns: ‘În primul rând pentru că trăia mama, nu avea niciun rost să le audă. În al doilea rând, ce puteaţi face, decât să vă întristaţi retroactiv pentru suferinţele mele? Dumnezeu a vrut să scap, să văd libertatea pe care mii de oameni nu au văzut-o. Şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta’.

S-a întâlnit şi cu oameni care l-au bătut şi a stat de vorbă cu ei. Unul, care l-a bătut rău de tot, lovindu-l cu bocancul în cap pe vremea când lucra la Canal, i-a spus: ‘Dumneavoastă veţi ţine minte până la moarte ce s-a întâmplat, dar să ştiţi că noi am fost obligaţi să facem ce am făcut’. Iar Cornel i-a spus: ‘Ai făcut de bunăvoie tot ce ai făcut, iar dumneata eşti un sub-om, nu un om, dacă ai putut să chinui nişte oameni pe care nu ştiai cum îi cheamă’.

ROMPRES: Ce puteţi să spuneţi despre relaţia lui Cornel Coposu cu Iuliu Maniu?

Flavia Bălescu: Noi îl cunoşteam pe Iuliu Maniu de când ne-am născut. Locuia la o distanţă de vreo 12 kilometri de noi, la Bădăcin, şi era rudă prin alianţă cu noi. Când eram copii ne duceam la Bădăcin, ne primea foarte bine, ne jucam în grădină, ştia să discute cu noi. Cornel era încă elev şi Maniu l-a îndrăgit foarte tare pentru că i s-a părut că e isteţ şi deştept. Mergea vara şi făcea biblioteca, se uita în arhive şi i-a pus la punct nişte corespondenţă pe care a avut-o tatăl lui Maniu cu Simion Bărnuţiu. După ce a terminat facultatea, Cornel a început să lucreze cu domnul Maniu la Bădăcin, iar, după cedarea Ardealului, la Bucureşti, unde lucra zi de zi cu el, la sediul partidului.

ROMPRES: Ce vă spunea Corneliu Coposu despre regimul comunist înainte de Revoluţie? A avut sentimentul că va fi înlăturat?

Flavia Bălescu: Sigur, dar el spera că acest lucru se va întâmpla mai repede. În orice caz, ştiu că în 1989, de Paşti, a făcut pariu cu săracul Ionel Lupu, care a murit, că Anul Nou îl vom sărbători în libertate. A spus că presimte că aşa va fi. Însă de mult timp el spunea că nu poate să dureze, că toate circumstanţele tind spre destrămarea URSS, iar, când a apărut Gorbaciov, a spus că acesta este semnul prăbuşirii regimului acesta închistat, comunist. Vedea cum se mişcă lucrurile şi îşi dădea seama că Gorbaciov a făcut treaba aceasta forţat, pentru că altfel nu se mai putea.

ROMPRES: Ce amintiri aveţi din perioada în care a lucrat ca muncitor necalificat?

Flavia Bălescu: El s-a adaptat foarte repede cu ideea aceasta. Însă a fost o istorie întreagă şi când a ieşit din domiciliu obligatoriu, pe 28 aprilie 1964. De fapt, au fost cinici, pentru că el a fost ultimul căruia i-au dat drumul, iar ceilalţi au plecat începând din ianuarie. Soţia lui sosise cu câteva zile înainte, pe la începutul lui aprilie, pentru că şi ea a avut o condamnare de 14 ani.

Imediat după ce a venit, a fost invitat să se prezinte la Gheorghiu-Dej, care l-a primit foarte frumos. De altfel, se cunoşteau pentru că au lucrat împreună în 1944, la Ministerul Economiei Naţionale, amândoi erau miniştri secretari de stat. Şi Gheorghiu-Dej a spus că regretă foarte mult ce i s-a întâmplat, că îşi cere scuze pentru cei 17 + 2 ani, dar că el trebuie să admită că s-au făcut foarte multe îmbunătăţiri în ţara românească în lipsa lui. I-a mai spus că îl roagă să îşi scrie impresiile în ziarul ‘Glasul Patriei’, care apărea în străinătate, că îi va da o maşină la dispoziţie pentru a se plimba, ca să vadă realizările regimului comunist şi să le descrie. Iar el i-a răspuns că îi pare bine că îşi cere scuze, dar că cei 17 ani din viaţa lui nu mai poate să îi dea nimeni înapoi. I-a mai spus că nu regretă nimic din ce-a făcut şi că nu va scrie nimic în ‘Glasul Patriei’. Gheorghiu-Dej i-a promis că dacă va scrie în ziar îi va da posibilitatea să facă cercetare, să lucrez
e la Academie sau unde vrea el, dar Cornel i-a spus că, dacă ar fi vrut să scrie astfel de lucruri în ziarul respectiv, le-ar fi scris de la început şi nu ar mai fi făcut 17 ani de închisoare. ‘Scriam că mi-e bine, urlam şi eu cu lupii şi eram ministru poate. Dumneata nu îţi dai seama că eu am un crez la care nu renunţ?’, i-a spus Cornel.

Povestea e că el nu avea unde sta. Noi eram daţi afară din casă, înghesuiţi vreo şase persoane în două camere. Nu aveam loc destul pentru el. Locuinţă nu îi dădea nimeni şi avea nevoie să fie încadrat în câmpul muncii. Până la urmă, fratele soţului meu, care era contabil şef pe un şantier de construcţii, undeva dincolo de Casa Scânteii, l-a recomandat inginerului şef de pe şantier, care l-a angajat ca muncitor necalificat. Iar pentru că avea hârtie că e angajat, iar mama a făcut opţiune că îl primeşte în spaţiu, ICRAL-ul i-a dat intrare la noi. Deci erau încă două persoane peste noi şase, în două camere.

A început să lucreze ca muncitor la un atelier de fier forjat. Încet, încet a avansat la statutul de muncitor calificat şi a lucrat acolo până la pensionare, zece ore pe zi. A fost foarte iubit de colegii lui. Mi-aduc aminte că, atunci când s-a pensionat, unul care era secretar de partid acolo a venit în numele grupului şi i-a adus un metraj pentru un costum de haine. Şi i-a spus: ‘partidul şi guvernul v-au dezbrăcat, iar clasa muncitoare vă îmbracă’. Apoi, în fiecare an, venea şi îi aducea cadou câte ceva de ziua lui.

Dar el nu s-a văitat pentru că tot timpul compara viaţa pe care o ducea cu cea din închisoare şi spunea că e bine. O bună bucată de vreme a mers la Biblioteca Naţională, pentru că unul din vechii lui prieteni, care lucra la un institut de istorie comparată în cadrul UNESCO, l-a făcut şi pe el membru, până când l-au prins şi l-au dat afară. În calitate de membru avea dreptul să studieze arhivele naţionale, pentru că el terminase la arestare o carte despre viaţa lui Iuliu Maniu, ‘Istoria unui tribun’, pe care ăştia au ars-o. El a vrut s-o refacă, dar nu putea din memorie, şi atunci s-a dus şi a studiat în legătură cu pregătirea Unirii din 1918. Însă, rând pe rând, la percheziţie, Securitatea i-a luat aceste notiţe.

A fost o viaţă necăjită, dar el nu a fost nemulţumit şi-mi aduc aminte că tot timpul ne spunea: ‘Gândiţi-vă la cei care au murit cu disperare. Eu, cel puţin, am ajuns să văd că ceea ce am crezut a fost adevărul şi că aceasta a fost linia pe care a trebuit să mergem, nu alta’.

ROMPRES: În ce măsură aţi avut dumneavoastră de suferit de pe urma regimului comunist?

Flavia Bălescu: Eu am absolvit ASE-ul, dar am refuzat să mă înscriu în UIS, prima organizaţie comunistă de tineret. Neavând patalamaua aceasta la mână şi, ca urmare a unei discuţii neprincipiale cu preşedintele UIS, nu a fost pusă apostila necesară pe toate ofertele pe care le-am avut. Cornel era arestat, surorile mele cele mai mari erau deja date afară din serviciu, iar Securitatea venea toată ziua să ne întrebe din ce trăim. Trebuia musai să îmi găsesc un serviciu. Am încercat în toate felurile, m-am dus la braţele de muncă, dar nu mi s-a dat nimica, iar, într-un final, în 1950, m-am dus şi m-am angajat, datorită recomandării unei prietene, la Constanţa, timp de trei ani, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, fiind contabil.

Am făcut 35 de ani de contabilitate, vai de capul meu, şi bine am făcut, pentru că dacă aveam altă meserie mă dădeau afară de nu ştiu câte ori. Aşa, am fost timp de 20 de ani singura titrată într-un birou de contabilitate. Or, contabilii aveau liceu comercial în cel mai bun caz. Foarte târziu, cu 15 ani înainte de pensie, am ajuns să lucrez în Ministerul Energiei, graţie unui fost coleg de-al meu.

Dar acestea nu sunt suferinţe faţă de ce a îndurat Cornel. Noi am dus o viaţă din asta, fără pretenţii. Nici eu, nici sora mea, nu am acceptat niciun fel de funcţie pentru că ştiam că dacă încep să ne studieze biografia… afară!.

Nu m-a dat afară nimeni pentru că nimeni nu s-a îmbulzit pe post de contabil. Nu le trebuia.

E adevărat că ne-au dat afară din casă, că ne-au făcut 70.000 de percheziţii, că pe surorile mele, una farmacistă, cealaltă inginer chimist, le-au dat afară pe amândouă, după arestarea lui Cornel. Dar astea sunt lucruri care nu merită spuse, pentru că alţii au suferit mai mult. Dumnezeu a fost bun cu noi, totuşi, pentru că am fost unite, iar mama a fost un om minunat, care ne-a încurajat tot timpul.

***

Născut la 20 mai 1914, Corneliu Coposu a activat în perioada 1937-1940 ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, iar în 1940 a primit funcţia de secretar politic al acestuia.

Pe 14 iulie 1947, Corneliu Coposu a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, iar până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956, după ce i s-a înscenat un proces pentru ‘înaltă trădare a clasei muncitoare’ a fost ţinut până în 1962 într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.

După 17 ani de detenţie, a fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti.

În ianuarie 1990 a reînfiinţat PNŢ, sub titulatura Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, al cărui preşedinte va fi până la moarte. În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înalta distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini.

A murit în noiembrie 1995, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic.