Barlogul Pntcd

Este greu de cuantificat, dacă nu imposibil, suferinţa acelei generaţii, iar asta cu atît mai mult cu cît, după 20 de ani de la Revoluţia din 1989, societăţii româneşti îi este încă greu să se obişnuiască cu „aerul tare al normalităţii“, spre a folosi cuvintele lui Andrei Pleşu. Iată însă miza efortului de o viaţă depus de Cicerone Ioniţoiu – regăsirea acelei normalităţi în care „problemele să se rezolve la lumina zilei, cu prevalenţa binelui asupra răului.“

Cum aţi ajuns în organizaţia de tineret PNŢ?

În septembrie 1945, aţi fost răpit de pe stradă de NKVD. Cum a fost mai exact?

Urmarea acestor participări a fost condamnarea dumnevoastră în lipsă.

Doi ani. Am fost anunţat de un binevoitor, s-a recomandat Rădulescu, mi-a zis că este agent, student la Drept şi trimis ca să mă urmărească şi să mă prindă: „Fiţi atent că cei care au fost arestaţi sînt bătuţi la sînge. Eu vă previn. Dispăreţi unde puteţi, că dacă nu, va fi nenorocire“. Atunci am plecat în munţi, cu încă patru inşi, stînd acolo aproape un an. Între timp, a început campania electorală. Din munte am plecat şi am făcut campanie electorală în judeţul Severin. Ştiţi ce s-a întîmplat cu falsificarea grosolană a rezultatelor. Liste fictive, arestări de preşedinţi ai organizaţiilor de partid de la sate, pentru a nu mai putea fi depuse liste, procese verbale cu rezultate inversate. Totul sub sfatul lui Stalin: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile“.

În ’47, după o serie întreagă de arestări în trei etape a multor ţărănişti, în special de la organizaţia de tineret, cei prinşi mă indicau pe mine drept răspunzător pentru toate manifestele multiplicate şi împrăştiate. Am fost trădat de Paul Sava, viitorul actor, care îmi fusese prieten şi la care dormisem. Acesta m-a predat Siguranţei. Am fost arestat şi dus la Ministerul de Interne. Şeful anchetatorilor, vestitul Alexandru Nicolschi, mi-a zis în faţă: „Eşti băiat sărac. Ce ai căutat să te duci la Maniu cînd era Anton Alexandrescu (fost ţărănist trecut la comunişti)?“ I-am spus că protestam împotriva abuzurilor care se fac în ţară, împotriva furtului alegerilor şi împotriva faptului că Basarabia şi Bucovina au fost răpite. În momentul acela, s-a repezit asupra mea cu pumnii, m-a doborît jos, m-a jucat în picioare: „Am să vă arăt eu istorie! Am să fac istoria să nu mai poată fi modificată niciodată!“.

Au urmat arestări succesive… La 40 de ani, aveaţi 10 ani executaţi de puşcărie.

Oradea, Jilava, Peninsula, Poarta Albă, Aiud.

Aveau să urmeze încă 10 ani de urmăriri.

Şi în Franţa am fost urmărit.

Care era specificitatea fiecărei puşcării? Spre exemplu, la Râmnicu Sărat ştiu că închisorii i se spunea „Închisoarea Tăcerii“ pentru că nu aveai voie să vorbeşti. În sensul acesta, ce era, de exemplu, la Jilava şi nu era la Aiud?

Jilava era de tranzit într-un fel?

Da, la Jilava eram doar în tranzit. De trei ori am tranzitat-o. De-aici am fost trimişi la cel mai îndepărtat penitenciar de la Canal. Ca să ni se piardă urma.

La Jilava l-aţi întîlnit pe Nicolae Maromet, un personaj realmente sinistru.

Nicolae Maromet era director. Bătea cu ciomagul şi avea predilecţie pentru cap. Pe 10 decembrie, ziua aniversării drepturilor omului, a intrat în celule urlînd: „Vreţi să vă scape ONU!?“ După asta, dădea pînă nu mai mişca nimeni. Venise la conducerea închisorii după fostul învăţător bucovinean Loghin Berezovschi, comunist se pare, în ilegalitate, dat apoi afară pentru tratamentul blînd aplicat deţinuţilor. De altfel, avea să şi facă închisoare pentru asta. Ei bine, Nicolae Moromete era din satul Valea Ungureni, de prin Argeş. Fusese om de serviciu la generalul Victor Dombrovschi. Coconeţi îl ţinuse de milă la Primăria Bucureştiului, pînă în ’47, după care a ajuns la Jilava. Avea o vorbă a lui: „Bă… eu vă a… asigur dreptu’ de a… mu… muri!“.

Cînd aţi aflat de discursul secret al lui Hruşciov?

„Numai eu am voie să bat!“

Cum era la Peninsula? Unii spun că era chiar un lagăr de exterminare. Volumul de muncă era foarte mare şi hrana foarte puţină.

A fost poate prima mare închisoare de muncă forţată. Muncă la roabă, săpături… Se înfiinţase-n ’49 şi funcţiona ca un lagăr de exterminare. Avea la comandă un fost hamal din Portul Constanţa, plutonierul Dobrescu, şi era vestită pentru tortura de la locul de muncă. De exemplu, Ion Ghinea bătea şi coordona munca forţată cu îndemnul „dai pînă mori“. În ’51, în locul lui Dobrescu a venit alt hamal, Zamfirescu. Ăsta bătea rar şi zdravăn. În plus, îi plăcea frigul. Te trezeai la carceră în cămaşă şi zeghe, pe timp de iarnă. După el a venit şef un şofer, Tiberiu Lazăr. Se exersase la Gherla şi la Făgăraş. Avea altă regulă, foarte strictă: „Numai eu am voie să bat“.

Ştiaţi de experimentele de reeducare de la Piteşti, în momentul în care vi i-au adus la Canal?

Da. Păi, luau noaptea din fel de fel de brigăzi unul sau doi, îi torturau în camera brigadierului sau în camera mare în care toţi erau obligaţi să bată ca să spună, să-şi lepede putregaiul din ei. Evenimentul cel mai grav s-a întîmplat pe 21 iunie ’52.

Data intrării în război împotriva URSS.

Personal, aţi avut de-a face cu cei de la Piteşti?

Am avut de-a face cu Lie Pompiliu, care avea o brigadă mixtă, jumătate ţărani şi jumătate intelectuali. Ne ducea forţat să lucrăm noaptea. Niciodată nu mi-am făcut norma, pentru că a-ţi face norma însemna a face un pas spre moarte. Şi atunci, într-o noapte (eram şi puţin bolnav de inimă, doctorul mi-a zis că am inima mărită şi deviată transversal) mi-a venit rău şi am căzut pe şină. A venit Lie Pompiliu, m-a tras de picioare. Din zdruncinături, mi-am revenit, am sărit în picioare şi l-am fugărit. După asta n-am mai lucrat nici eu, nici ceilalţi. Dimineaţa m-au dus în colonie, la ofiţerul politic Chirion. M-au bătut şi m-au băgat şapte zile la carceră. Apoi m-au mutat în altă brigadă condusă de un ţăran din Maramureş, Pop pe numele său, aproape analfabet, care pînă la urmă s-a dovedit a fi un om foarte de treabă. Am stat acolo, m-am odihnit o vreme şi m-au scos pe şantier. Le-am spus că nu lucrez, că nu pot să lucrez în acest regim de exterminare. M-au lăsat în pace. În această brigadă l-am găsit pe profesorul universitar Victor Jinga, rectorul Academiei Comerciale de la Braşov. Ne-am împrietenit, ne-am găsit cunoştinţe comune. La un moment dat, brigadierul i-a transmis următoarele: „Spune-i lu’ domnu’ Ioniţoiu că-i dau pachet, îi dau scrisoare, nu-i cer normă, numai să nu se ia cu mine în gură, că nu ştiu ce să-i răspund“.

Aţi avut vreo încercare de sinucidere? V-aţi gîndit la asta la un moment dat?

Dar nu v-a fost teamă că s-ar putea să nu puteţi să ieşiţi?

Aveam o încredere oarbă că cineva mă ocroteşte. În plus, a existat un lucru care mi-a dat speranţă în ’52. Împreună cu un prieten de mare nădejde, Constantin Ionaşcu, am reuşit să trimitem afară un semnal de alarmă cu ce se petrece. Exista acolo o oarecare mafie, care ne-a ajutat să luăm legătura cu civilii. Căpătasem încredere în diriginţii de şantier care ne aduceau ziare cu situaţia politică. Am reuşit să trimit hîrtii cu numele celor care torturează, cu numele celor torturaţi. Am anunţat chiar moartea doctorului Simionescu şi a lui Dumitrache.

Cum funcţiona „mafia“ salvării?

Cît a funcţionat „mafia“?

Eu am fost angrenat între ei, prin Constantin Ionaşcu şi Sergiu Macarie, din 1951 pînă-n 1953, la şantierul Năvodari şi la Ovidiu.

Cum arăta o zi de muncă?

La Canal la ora 5 dimineaţa se dădea deşteptarea. Între 5.10 şi 5.15 trebuia să-ţi faci toaleta. După aceea ne aduceau cafeaua cu un sfert de pîine. Masa. La 5.50 ne scoteau la poartă. Se făcea încolonarea şi pe brigăzi se strigau cei care plecau la Mamaia, la Ovidiu sau în alte părţi. Veneau maşinile, ne suiau şi cu escortă se pleca pe şantiere. Acolo, muncă la jug. La prînz ni se aducea o mîncare. Varză, cu lunile…Am mâncat acolo varză că am zis că nu mai mănînc toată viaţa. Primăvara nu apărea pe piaţă spanacul. La noi apărea. Ne dădeau la prînz şi seara spanac, de ne înverziserăm cu toţii. Toamna serveam murături. Ni le aduceau de la export. Din Bulgaria. Gogonele acrite, morcovi acriţi. Ne făceau mîncare de gogonele, de morcovi, de ne săturaserăm. La prînz şi seara, pînă terminau butoaiele. Cam două luni.

Acolo era izolare ca şi la Rîmnicu Sărat, dar cu o deosebire. La Rîmnicu Sărat stăteai de unul singur în celulă timp de 6-7 ani, pe cînd la Aiud mai aveai încă 4-5 în celulă.

Era muncă în ateliere. Cei care se bucurau de un regim mai permisiv lucrau în ateliere. Îţi dădeau un polonic sau jumătate de polonic în plus de mîncare. Sau mîncare mai consistentă, în loc de zeamă chioară. Cînd stătea lingura băţ în arpacaş sau, foarte rar, cînd primeam fasole, era o masă copioasă.

La Aiud era sfîntă bătaia. Invocau fel de fel de motive: că nu ai stat pe scaun şi te-ai trîntit pe pat.

Vă băgau la Neagra.

Cum era viaţa cotidiană? Cum interacţionaţi cu ceilalţi?

Oamenii de afară, cei zişi „liberi“, lucrau 8 ore, noi lucram 12 ore. Norma la cei de afară era mult mai mică. În plus, aveam şi supraveghere. Brigadierii şi pontatorii ne observau permanent şi strigau „dă-i pînă mori!“

Se muncea pe orice vreme, ploaie, ninsoare?

Da. Nu conta. Şi la minus 20 de grade. Şi cînd ploua pe şantier şi nu aveai cu ce să te acoperi. Doar soldaţii de pază aveau pelerine. La noi nu exista asta. Te uda pînă la piele, şi seara te dezbrăcai, dacă mai puteai să te dezbraci de oboseală. Era un miros îngrozitor de la hainele ude şi transpirate, te îmbrăcai cu altceva (aveam două schimburi) şi te băgai sub pătură. Adormeai tremurînd. Stingerea era la 10 seara.

Deţinuţii de drept comun erau la un loc cu cei politici?

La Poarta Albă erau şi deţinuţi de drept comun, dar majoritatea stăteau separat. În unele brigăzi băgaseră şi cîţiva de drept comun, ca să-şi cîştige informatori.

Din cei 80-100 de deţinuţi care formau o brigadă, 15-20 ajungeau informatori. Sub diferite pretexte. Li se promitea mutarea într-o brigadă cu munci mai uşoare, li se spunea că li se va scădea din pedeapsă, printr-o eliberare condiţională. Dar nici nu s-a pus problema de condiţional. Întotdeauna a fost adiţional. Niciodată cineva de la Canal nu s-a eliberat la termenul fix. Întotdeauna, cînd erai aproape de terminarea sentinţei, venea o hîrtie cu încă 12 luni, 24. Şi rămîneai acolo cu ceilalţi condamnaţi.

Cît aţi fost închis, aţi reuşit să păstraţi legătura cu familia?

Niciodată… Am primit un singur pachet de 5 kg… mama îl adusese. Dar eu eram atunci la carceră. N-am mai apucat s-o văd. Asta a fost singura legătură.

Cum aţi fost primit de familie după eliberare? Există cazuri de foşti deţinuţi politici ostracizaţi de propriile familii, din cauza implicaţiilor sociale pe care le presupunea statutul de deţinut politic. Genul de acuze: „din cauza ta sînt discriminată la serviciu ori din cauza ta nu poate copilul urma facultatea“ etc.

Am fost primit foarte bine şi de familie, şi de rude, care fuseseră chiar martori în proces… S-a şi întîmplat că, vrînd să mă acuze, anchetatorul găsise o aşa-zisă rudă pe care a adus-o special la proces. Avocatul i-a cerut să mă identifice în boxă. Şi-atunci el, după ce spusese: „Îl cunosc, am stat de vorbă cu el lîngă fîntîna de la Gara Băileşti“, a arătat pe altul, cam la trei persoane de mine. Toată lumea a început să rîdă.

Cum aţi perceput dumneavoastră şi ceilalţi colegi din PNŢ succesiunea lui Ceauşescu?

Dumneavoastră credeaţi că acest regim urma să se prăbuşească, în condiţiile în care majoritatea oamenilor deja se împăcaseră cu ideea sau trăiau cu credinţa că ordinea comunistă era veşnică. Eraţi optimist.

Credeam că aşa nu se mai poate, dar nu vorbeam niciodată în grup despre asemenea lucruri, vorbeam numai între patru ochi, fie cu Coposu, fie cu Diaconescu ori cu Ionescu Galbeni. Doream o restaurare şi o revenire la democraţia interbelică, cînd existau partide politice, Casa Regală…, chiar dacă o bună parte din elita românească, fie politică ori culturală sau academică, fusese exterminată în Gulagul românesc.

Există un episod în carte în care relataţi cum soţia era aproape exasperată cînd îi spuneaţi că vă luptaţi pentru obţinerea unui paşaport pentru a părăsi România…

Ajungem la momentul septembrie ’79. Vorbiţi-ne puţin despre exil.

A existat un exil activ, dar infiltrat cu agenţi provocatori, cu informatori securişti care organizau atentate, răpiri… o luptă permanentă între Securitatea externă şi exil… De fapt, volumul al doilea al Memoriilor va cuprinde perioada exilului începînd cu ’44.

La ce să ne aşteptăm de la al doilea volum?

Va fi un volum despre exilul românesc, care s-a manifestat activ încă din perioada încheierii tratatului de pace. Vor fi scrisori schimbate între Iuliu Maniu şi Gafencu, cel care a reprezentat România la tratat. Apoi mă voi referi la începutul Războiului Rece dintre Est şi Vest, perioada de după 1948, cînd au început infiltrările din Vest spre Est şi din Est spre Vest. Voi vorbi despre paraşutările de pînă-n 1953, despre reorganizarea exilului, despre încercările de spionaj, crearea de reţele, noul Consiliu Naţional Român.

Şi exilul dumneavoastră va fi prezent, să înţelegem, în volumul al treilea?

Da, în ultimul volum. Dacă la volumul al doilea vor fi cam 600 de pagini, la al treilea, pînă-n 1986, am scris deja 500.

Cînd aţi ajuns în 1979 la Paris, cum era văzută România?

În străinătate se spunea cam aşa: în România e rău, oamenii n-au ce mînca, suferă. Eu am zis: pe mine mă interesează cine sînt vinovaţii şi care sînt victimele. De aceea am început să lucrez. Din a doua zi a exilului. Ziua munceam şi seara şi-n weekend scriam.

Am citit că aţi spălat geamuri în primul an, la Paris…

Da, după aceea am ajuns şef de depozit la o întreprindere, pînă s-a desfiinţat, m-a dat în şomaj tehnic, apoi am făcut vîrsta de pensionare şi, ca pensionar, primeam mai mult decît înainte… Cînd am ajuns în Franţa, mi se spunea să mă mulţumesc cu ajutorul pentru refugiaţi, dar eu ştiam că trebuie să vină şi soţia cu fata. Au venit după un an, odată cu Radina şi Borcea, incluşi pe o listă cerută de regele Mihai.

Ţineaţi legătura cu regele Mihai?

Ne-am întîlnit de cîteva ori pînă în 1988. Atunci am mers împreună cu Dumitru Ionescu, preşedintele deţinuţilor politici din Elveţia, la Casa Versoix. Acolo l-a văzut pe Serafim, nici nu merită să-i spunem episcop, cu cîţiva acoliţi. Cîntau colinde de Crăciun. Era trimis de cîţiva ani de Securitate în Occident. Ştia tot exilul că e infiltrat. Şi de-atunci n-am mai luat legătura cu Casa Regală.

Aţi reuşit să plecaţi cu mai multe microfilme. Dincolo de memoria care v-a ajutat în tot acest demers de recuperare a istoriei, aţi reuşit să conservaţi, prin aceste microfilme, o întreagă arhivă. Cum aţi reuşit s-o strîngeţi?

Numele le adunam mergînd pe şantiere. Stăteam de vorbă cu oamenii, ţineam minte întîmplările, iar seara îmi notam numele celor implicaţi. Pe torţionari îi ştiam din închisori. Pentru Lexiconul negru al Doinei Jela am dat peste 2.000 de nume de ofiţeri de Securitate. Sînt mulţi care confirmă acum că listele mele sînt surse credibile.

În ce relaţii aţi fost/sînteţi cu Paul Goma la Paris?

Relaţii bune şi acum, ca şi înainte. Dar el nu se interesează decît de problema basarabeană şi de adversarii lui din terenul scriitoricesc. Am participat împreună la cîteva acţiuni şi manifestaţii.

„M-am întors în ţară la chemarea lui Coposu“

Aţi înfiinţat Anul Deţinutului Politic, în 1983, şi două reviste.

În 1983 am organizat cîteva manifestaţii la Paris, dar am şi publicat, împreună cu cîţiva colegi, cîteva cărţi pe care le-am trimis mai multor şefi de state şi ziarişti: Cartea neagră a României (în română, engleză, franceză şi germană), Le drame de la Roumanie, Morminte fără cruce (volumul al II-lea; şi tot atunci şi primul volum în limba franceză) sau Persecuţia bisericii creştine din România.

Din 1980 pînă-n 1985, am editat Lupta română şi, din 1986 pînă-n 1990, Deşteaptă-te române. De altfel, în exil, singurul partid politic care a lucrat organizat, cu program, a fost PNŢ-ul. Ceilalţi nu au vrut să facă organizaţii politice. Eu am pus pe picioare PNŢ-ul, cu secţii în America, Elveţia, Germania şi Italia. Cam 100 de membri. Am fost secretar general ales.

Cum păstraţi legătura cu Coposu în exil?

Greu de tot. Dar ştiam ce trebuie făcut.

Aţi stat cu Corneliu Coposu în aceeaşi boxă a acuzaţilor.

Da, la primul proces din ’47, cînd pe mine m-au condamnat la un an jumate, iar pe el la doi ani. L-au lăsat la Aiud, pentru că au vrut să îl folosească în continuare după condamnarea lui Maniu în diferite procese. N-a acceptat să apară ca martor în nici un astfel de proces.

Cum n-aţi acceptat nici dumneavoastră. Cum era Coposu ca om?

Un om foarte pregătit, un om politic veritabil, plin de vigoare, de energie… distrus de închisoare şi tutun. Îmi aduc aminte un episod, din ’49. Pe 30 august mă duceam după alimente să mă pregătesc pentru Aiud. Am fost urmărit de un oarecare Costea de la Securitate. Am crezut că vrea să mă aresteze, am sărit peste o maşină, am căzut în cap şi, plin de sînge, m-am dus la surorile lui Coposu. Mi-au dat o cămaşă de-a lui. Înotam în ea, aşa era de mare.

Cine v-a chemat în decembrie 1989?

Chiar Coposu. Am primit telefon: „Vino urgent în ţară, c-avem nevoie de aparatură“. Am venit imediat, am luat un fax şi altele, Air France-ul mi-a aprobat în mod special 200 de kg. Am ajuns la Otopeni cu primul avion care a aterizat, pe 6 ianuarie.

Care a fost prima impresie? Trecuseră 10 ani de cînd aţi plecat. Ce-aţi făcut întîi şi-ntîi?

Pe 10 ianuarie am înscris la tribunal primul partid politic, PNŢCD-ul. Apoi am plecat să văd realitatea. Am mers pe urmele victimelor. Am plecat la Timişoara, am obţinut inclusiv listele cu toţi cei internaţi în spital, am fost la Braşov, la Sibiu, la Cluj, şi-apoi la Bucureşti. Am strîns materiale şi am publicat primul album al celor 1.243 de morţi în aşa-zisa Revoluţie, în fapt, o lovitură de stat.

„Mai am încă 14 ani pînă să fac 100“

De ce n-aţi rămas aici?

Cum puteam să rămîn cînd Ion Lup, secretarul general al PNŢ era informator, cînd al doilea secretar, Valentin Gabrielescu, era şi el informator?

Coposu ce zicea de situaţia asta din partid?

I-am spus că trebuie să ne lămurim cu aceşti infiltraţi. Era foarte greu şi pentru că ei ţinteau posturile de conducere. Coposu zicea că „n-avem oameni“. I-am spus: „N-avem acum, dar cu ei nu vom avea nici mîine“. Am plecat din ţară, deşi şase judeţe au vrut să mă pună cap de listă la alegerile parlamentare. Am refuzat. Cum aveam să refuz şi-n 1997, cînd mi s-a propus o funcţie de ministru adjunct. Au condiţionat cu renunţarea la cetăţenia franceză. Am spus nu. Nu puteam face asta. Oamenii aceia m-au salvat cîndva. Sînt şi cetăţean francez şi cetăţean român.

Eraţi mereu pe drumuri…

Veneam şi plecam destul de des. În timpul mineriadelor, Coposu m-a chemat noaptea şi mi-a spus: „Nu ştim ce se-ntîmplă. Pleacă imediat în străinătate şi ţine legătura, ca să alertezi acolo“. Erau zvonuri că Raţiu şi Cîmpeanu fuseseră arestaţi la aeroport. N-am luat avionul din Bucureşti, am plecat cu trenul pînă la Budapesta, ca să nu bată la ochi. De-acolo am plecat spre Paris. Dar în tot acest timp am fost unde trebuia să fiu şi am ţinut legătura numai cu oamenii care contau în partid. De fapt, Congresul partidului din 1992 a fost organizat chiar de mine. Eram 69 de inşi în conducerea provizorie. Cum Coposu a refuzat să candideze, s-a votat dintre opt candidaţi. A ieşit Raţiu, dar ştiam de la început că nu v-a obţine un scos prea bun la prezidenţiale.

PNŢCD-ul e în cădere liberă. Nu e dureroasă această constatare?

Au fost traşi pe sfoară de Miluţ. Nici unul dintre vechii tărănişti, care au avut o activitate, o acţiune programatică sau un cunoscător al ideologiei, nu se mai găseşte acolo. Miluţ a dat nişte bani, e drept, mulţi bani, în renovarea sediului şi de-atunci şi-a însuşit partidul şi sigla.

Aţi participat pe 26 septembrie la Congresul extraordinar al PNŢCD-ului. Ce s-a stabilit şi ce credeţi că se va întîmpla cu partidul?

A fost ales Sîrbu în fruntea partidului, iar Doru Năsui prim-vicepreşedinte. Nu s-a hotărît decît programul şi statutul. Nu s-a stabilit pe cine vom susţine în alegeri. Oricum, am simţit că e o redeşteptare a partidului.

L-aţi cunoscut bine pe Ticu Dumitrescu. De ce credeţi că a atacat PNŢCD-ul?

Am fost în relaţii foarte bune pînă în 1964. A stat şi la mine-n casă, cînd a venit la Bucureşti. Dar între 1964 şi 1990 n-am mai auzit nimic de el. A fost un episod aparte în 1997, cînd a început să atace PNŢCD-ul. Ar fi vrut o funcţie de conducere în partid. Prim-vicepreşedinte. Cu orice preţ. Or, stabilisem cu Coposu că Asociaţia Deţinuţilor Politici nu va face politică. Era o asociaţie profesională pentru promovarea drepturilor celor închişi. Dacă ar fi renunţat la ea, se putea alege în partid. Ei bine, episodul acela m-a întristat puţin. M-am dus la el, în biroul lui de la Senat. Mi-a arătat dosarele pe care le avea împotriva unor membri PNŢCD. I-am spus: „Fă-le publice“. A zis: „Nu e timpul!“. Şi-am ripostat: „Şi-atunci vrei să şantajezi?“.

Cînd credeţi că se va ajunge la un rezultat în procesul penal al comunismului?

În 2004, împreună cu alte şapte persoane, am deschis procesul penal al comunismului în România. Pe cînd ceilalţi vorbesc de un proces moral, noi am deschis unul penal. Am depus documentaţia, una foarte serioasă, am recepţionat procesele verbale, dar altceva nimic. Aşteptăm. Avem timp, „ştiind că tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte“.

Aţi citit Raportul Tismăneanu. Cum vi se pare?

E destul de bine documentat. Dar eu am altă problemă. Majoră şi de principiu. Faptul că e făcut de Tismăneanu consider că e o jignire la adresa deţinuţilor politici.

Cum vi se pare efortul lui Doru Mărieş de a afla adevărul despre evenimentele din ’89?

Mi se pare că face foarte bine, această dîrzenie ar fi trebuit să o aibă mai mulţi…, eu unul am încercat să fac tot posibilul.

Se vorbeşte tot mai des despre reticenţa ultimelor generaţii cînd e vorba de condamnarea comunismului. Dincolo de indiferenţă, există încă, şi datorită contextului social derapant, voci care induc ideea că era mai bine înainte. Ce mesaj aveţi pentru aceşti nostalgici?

Şi în Franţa se vorbeşte din ce în ce mai puţin după 2000 despre victimele politice din Est. Erau mai interesaţi înainte, ne ajutau mai mult. Dar trebuie să ne facem singuri ordine în ogradă. România s-a schimbat foarte mult prin libertatea de exprimare. Dar atît. Nu se face nimic. Mai mult, continuă mafia urmaşilor celor dinainte. Mesajul meu e simplu. Un neam care nu ţine cont de trecut şi-l uită, încet-încet, dispare. Faptul că se trece foarte uşor peste această manipulare istorică de după 1945 este o mare crimă. Indiferent de ideologia prezentului, nu trebuie uitat că această perioadă a fost o crimă naţională, un genocid care s-a produs împotriva poporului român. Dar… îi pot contrazice şi obiectiv şi subiectiv. În primul rînd, după nici două săptămîni de la lansare, acest volum de Memorii mi s-a spus că este pe locul I la „Non-fiction“ şi pe locul II la „Memorii“, la vînzări. Cartea se vinde. Cine s-o cumpere? Ei? Şi-apoi, mai am încă 14 ani pînă la 100 şi încă destule cărţi de publicat.

„Pe 29 iulie 1964 am fost strigaţi patru dintre noi şi am fost duşi cu bagajele într-o cameră din poarta Fortului 13, unde am găsit alţi 15-20 deţinuţi care, în parte, primiseră hainele civile, mucegăite şi zdrenţuite. Eliberarea era sigură… După-amiaza, pe la orele 15, am fost scoşi să semnăm un stat de plată. Am primit 65 de lei, contravaloarea muncii la lădiţe Alţii din provincie primeau şi bilete C.F.R., pînă la domiciliu. La o altă masă s-a trecut la alte semnături… L-am întrebat pe unul ce a iscălit şi, la răspunsul că e o declaraţie că nu va spune pe unde a fost şi ce a văzut, am ieşit din rînd şi i-am spus căpitanului: «Eu nu iscălesc aşa ceva, fiindcă n-am cerut să ies şi mai ales condiţionat, după ce nu mi-aţi spus de ce am făcut închisoare nevinovat. Din contră, am să spun peste tot unde am fost şi ce-am văzut. De ce vă este ruşine de ce-aţi făcut?…». În timp ce colegii mei plecau, mi s-a întins biletul de eliberare şi am completat şi eu un camion cu vreo 40 de eliberaţi, care au fost transportaţi la capătul tramvaiului 17.“

Cicerone Ioniţoiu – Memorii. Din ţara sîrmelor ghimpate, Editura Polirom, 2009, pp. 267-268,

„[Marţi 19 septembrie 1995]

Telefoane: Cicerone Ioniţoiu. Aflu de la el ceea ce nu a fost chip să obţin de la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România: numărul arestărilor şi deceselor. Au existat 200 de locuri de detenţie. Pedepsele s-au ridicat la 25 de milioane de ani de detenţie. Au fost înregistrate 3 milioane de intrări în închisoare (unii fiind arestaţi de mai multe ori). Aproximativ 300.000 de morţi în detenţie. Tot aproximativ, 10.000 de femei. Cifre impresionante. Ar fi de ajuns să cităm mereu aceste cifre pentru a măsura amploarea represiunii comuniste la noi. Asta ar trebui să facă Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, nu discursuri şi politicianisme de mucava.“

Monica Lovinescu – Jurnal 1994-1995, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 288-289

Toate cărţile lui Cicerone Ioniţoiu sînt pentru noi, tinerii istorici, o sursă nesecată de informaţii. Îi spuneam autorului, acum, la reîntîlnirea noastră după aproape doi ani, că, în scurtele noastre expediţii în căutarea partizanilor ucişi de către Securitate, am avut ocazia să confruntăm datele pe care le-a răspîndit prin liste, în legătură cu cei care au stat în închisori şi cu cei care au fost ucişi de fosta Securitate. Am găsit partizani ucişi, am stat de vorbă cu rudele, am văzut datele de naştere şi actele de deces şi ele confirmă în foarte mare măsură cele scrise de domnul Ioniţoiu.

Este greu să ne imaginăm teroarea la care au fost supuşi cei din generaţia domnului Ioniţoiu. În genere, discuţiile noastre despre teroarea comunistă au fost atît de repetate încît încep pentru cei foarte tineri să se banalizeze. Este greu să-i explici unui tînăr de 18 ani ce a însemnat comunismul. Am avut nefericitul privilegiu ca, la Revoluţie, să am 26 de ani. Deci am avut ocazia să cunosc binefacerile fostului regim. Dumnezeu mi-a dat însă şansa să nu cunosc regimul în primii lui ani de instalare. Cartea domnului Ioniţoiu nu este doar o carte de memorii, este un omagiu adus tuturor colegilor săi de suferinţă. Şi noi, cei mai tineri, vă mulţumim că aţi îndurat această suferinţă, pentru că prin această generaţie poporul român şi-a păstrat coloana vertebrală.

Marius Oprea

Ceea ce este extraordinar la Cicerone Ioniţoiu, din momentul în care s-a apucat să scrie, este faptul că e capabil să se estompeze atît de mult încît să fi reţinut mii de nume, atît de victime, cît şi de torţionari, să reţină pînă şi numerele maşinilor care l-au arestat în ’45, să facă surse credibile celebrele lui liste (se vorbeşte deja de listele lui Ioniţoiu). De cele mai multe ori, memorialistica despre comunism începe după ce lucrurile se limpezesc. Ei bine, Cicerone Ioniţoiu începe din 1939-1940. Ce mi s-a părut extraordinar? Cînd citim cu ruşine anul 1940, al cedării fără nici o opoziţie în Parlament a Basarabiei şi a Bucovinei, Cicerone Ioniţoiu vorbeşte în carte despre manifestaţiile studenţeşti.

Toată perioada 1940-1945, pe care o cunoaştem puţin, este cu atenţie rememorată pentru că, născut în 1924, era suficient de adult şi neobişnuit de matur politic ca s-o poată rememora. Ai impresia că este peste tot unde se-ntîmplă ceva. Aflăm cît de timpuriu a început în România atît rezistenţa la comunism, cît şi colaborarea cu comunismul. Vă dau un singur exemplu, al expresiei extrem de reuşite pe care o propune: „întorşii din drum“. Aşa îi denumeşte pe intelectualii care au dat tonul acestei colaborări. De ce „întorşi din drum“? De pildă, imediat după 23 august, M. Sadoveanu luase decizia să plece în Occident. Cînd un prieten l-a asigurat că lucrurile se vor aranja, a declarat că „lumina vine de la Răsărit“. Oare ce-ar fi însemnat exemplul plecării lui Sadoveanu? Sau G. Călinescu, în vara lui ’44, voise să intre în PNŢ. Imediat după aceea, PNŢ-ul a intrat în puşcării, iar Călinescu s-a întors din drum…

Cicerone Ioniţoiu cunoaşte uimitor de multă lume, are o memorie cu totul ieşită din comun, dar şi o tinereţe morală care l-a ferit în mod miraculos, pînă la vîrsta acestor memorii, şi de blazare, şi de acreală, şi de răutate, şi de descurajare. De aceea, mesajul nu e doar o curăţenie morală, ci şi un optimism extraordinar. În plus, are o încredere în adevăr greu de găsit.

Doina Jela

Preluare din Observator Cultural, Cristian Spîrchez, Un Cristian