Se împlinesc astăzi 57 de ani de la moartea, în temniţa de la Sighet, a lui Iuliu Maniu. Am căutat prin toate ziarele vreun articol, vreo ştire, chiar şi vreo notiţă pricăjită, strecurată pe undeva, dar n-am găsit nimic despre această comemorare. Presa e prea ocupată cu cu iPad-ul lui Băsescu, cu colţii arătaţi de Blaga, cu muşchii umflaţi de Crin şi Ponta, cu vorbele în doi peri ale lui Marko Bela, pentru a-şi mai aminti şi de Maniu. De altfel, dacă stăm să ne gândim bine, în vremurile pe care le trăim, nici nu se cade să se discute despre fostul lider ţărănist, căci exemplul lui ar fi chiar dăunător. Cum adică, să fii prim-ministru şi să nu agoniseşti măcar un Van Gogh, un vas Ming, un cofraj de ouă, nu mai zic de termopane, că nu se inventaseră? Să fii rugat, de nenumărate ori, să preiei frâiele guvernării, pâinea şi cuţitul de a împarţi funcţii şi implicit averi, oricui oferă mai mult, şi tu să refuzi, din “motive principiale”? Să fii ademenit cu posturi în consilii de administraţie şi cu posibilitatea unor câştiguri exorbitante, pentru simpla ta prezenţă pe un scaun şi să nu accepţi, pentru că asta “contravine eticii”? Este inadmisibil, este absurd, este ireal.
Şi totuşi, omul care a gândit şi a trăit astfel a existat. Fără a fi lipsit de păcate omeneşti, dintre care cel mai mare era poate un orgoliu exacerbat, vecin cu fanatismul, Maniu a fost însă un orgolios de care astăzi am avea nevoie mai mult decât oricând. A fost un om care, pus să aleagă între plăcere şi virtute, a mers fără tăgadă pe drumul virtuţii, presărat cu spini şi având la capăt Golgota neamului românesc, cumplita închisoare de la Sighet. Cu riscul de a fi blamat de floarea intelectualităţii româneşti cu zulufi la urechiuşe spun şi eu, ca Ion Cristoiu: nu doar Codreanu, ci şi Maniu s-a temut de guvernare. S-a temut că, odată ajuns premier nu va putea face tot ce ar fi vrut să facă, pentru neamul românesc, căci ştia prea bine că pe lângă el sunt mulţi oameni pentru care inteligenţa trecea prin stomac, iar singur nu va răzbi. Efemera lui experienţă la guvernare a dovedit din plin acest lucru. Maniu n-a fost un vizionar ci, pe tărâmul plin de iluzii al politicii dâmboviţene, mai curând un naiv. Un copil bătrân care a crezut că lumea e clădită după chipul şi asemănarea lui şi că demnitatea, onoarea, onestitatea sunt calităţi pe care oricine şi mai ales conducătorii popoarelor, e musai să le aibă. Dar Carol, pramatia în sângele căreia clocotea toată turpitudinea uşuraticei sale mame şi care nu moştenise de la iluştrii lui înaintaşi masculini decât poate mustaţa stufoasă, nu le-a avut.
Maniu a fost prin excelenţă un om al protestului, un critic acerb al tarelor guvernării, al corupţiei, incompetenţei, delăsării. Îmi veţi spune că astăzi Ponta, Năstase, Voiculescu, Patriciu sau Crin critică şi ei guvernarea, de zece ori mai ascuţit şi trag cu pietroaie în ea din orice poziţie. Doar că, spre deosebire de ei, Maniu avea dreptul să critice. Mutatis mutandis, pe plan politic el chiar se ştia fără păcat. Şi apoi, nu trebuie uitat că deşi îl atacase permanent pe Antonescu, pentru greşelile săvârşite, n-a ezitat să îi apărarea, la procesul intentat de comunişti, afirmând că mareşalul este un bun român şi spunând judecătorilor, uluiţi de această declaraţie, venită tocmai din partea lui, că “oamenii pot fi adversari, dar nu canibali”. V-aţi putea imagina că hienele băsescofage de astăzi ar putea avea o asemenea atitudine corectă?
Într-o ţară condusă de saltimbanci, Maniu a fost Sfinxul de la Bădăcin, impenetrabil, imprevizibil, intangibil, intransigent. El s-a opus constant, indiferent de piedici şi de pericole, tuturor celor pe care i-a considerat nocivi pentru ţară. A avut curajul să-l înfrunte pe Carol şi să-i respingă ofertele de mărire, în vreme ce restul politicienilor, de la veşnica soluţie imorală de atunci, Gheorghe Tăttărăscu, până la istoricul dedulcit la caşcaval Iorga băteau temenele înaintea tronului. A avut curajul să vorbească deschis contra legionarilor, atunci când aceştia au început să comită excese, şi nici o echipă a morţii n-a îndrăznit să-l ia în cătarea armei, având în minte cuvintele lui Codreanu, care, întrebat cum ar trebui să fie omul politic ideal, a răspuns: “Ca Iuliu Maniu”. A avut curajul să-l critice pe Antonescu şi apoi să se ridice, singur contra curentului, împotriva dictaturii comuniste. I s-a oferit şansa să fugă în Occident, după ‘45. A refuzat-o cu demnitate, deşi ştia prea bine că astfel îşi semnează condamnarea la moarte. Dar a murit aşa cum trăise, demn, neîngenuncheat, pe pardoseală rece a celulei, într-un miez îngheţat de iarnă. Oasele sale odihnesc, cine ştie pe unde, în ţintirimul săracilor de la Sighet, dar în pământul patriei pe care Maniu atât a iubit-o. Nu le-a căutat nimeni, nimeni n-a încercat să dea de urma lor, pentru a le îngropa creştineşte. De altfel, politicienii actuali n-au nici un interes să se afle osemintele lui Iuliu Maniu: la cât de avansată a ajuns astăzi ştiinţa, savanţii l-ar putea, Doamne fereşte, clona. Şi atunci cu comisioanele lor cum rămâne?
Preluat de pe Reporter virtual
http://www.reportervirtual.ro/2011/02/maniu.html
Barlogul Pntcd 