La vârsta de 19 ani, după ce a absolvit cu rezultate excelente ca elev-bursier al statului Școala Normală „Carol I” din Câmpulung Muscel, Ion Mihalache a fost numit învățător în comuna Ludești, județul Dâmbovița, în data de 20 august 1901. Nu a rămas în Ludești decât doi ani, până la 1 septembrie 1903, când s-a transferat în comuna natală Topoloveni, județul Muscel, aproape de părinții săi – Iancu și Ana – pe care dorea să-i ajute.
Tânărul învățător a manifestat încă de la începutul carierei înclinații spre inovare didactică, propunând „Revistei învățătorilor” diferite probleme de aritmetică. Mai apoi, în 1903, a participat la o conferință a învățătorilor, organizată la Câmpulung Muscel, în cadrul căreia a prezentat o analiză gramaticală a poeziei lui Eminescu „Ce te legeni codrule”.
Anul școlar 1903-1904 nu l-a mai găsit învățător, căci Mihalache a fost chemat să-și satisfacă stagiul militar la Regimentul 30 Muscel. A fost o primă ocazie pentru învățătorul Mihalache de a dezbate problemele grele ale țărănimii române împreună cu alți dascăli recrutați ca și el. Considera că învățătorii și preoții de țară au obligația să participe la deșteptarea satelor nu doar prin instrucție școlară, ci și prin educație în spirit creștin, dar și civic și politic. Avea speranța că ceea ce învățătorul Constantin Dobrescu-Argeș, decedat la 10 decembrie 1903, începuse la finele secolului anterior poate fi dusă până la capăt, adică scoaterea țărănimii din starea de subordonare politică.
Întors la catedră, Mihalache a obținut definitivatul în învățământ, în anul 1905, devenind unul din cei mai valoroși învățători din județul Muscel, participând la diferite cursuri de perfecționare, unde a prezentat expuneri novatoare privind metodica predării abecedarului și a lucrului manual.
În anul 1907, învățătorul Ion Mihalache a început o colaborare la „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga, prin articolul intitulat „Învățătorii și congresul institutorilor din Ploiești”. În articol, Mihalache critica atitudinea institutorilor de la orașe față de activitatea extrașcolară a învățătorilor de la sate. În martie a aceluiași an, Mihalache a fost arestat ca instigator în timpul răscoalelor țărănești. Poziția autorităților ar putea fi rezumată în cuvintele dure ale prefectului de Muscel, Cocăneanu: „Ar trebui împușcați Haret și 100 de învățători”.
În mai 1907, Nicolae Iorga a publicat în „Neamul Românesc” articolul tânărului învățător de 25 de ani Ion Mihalache „Învățător = instigator”, din care cităm: «Pentru cine vrea să știe de-acum înainte rolul nostru de „instigatori”, putem să le spunem păcatele ce facem. Dacă a învăța carte, tu, unul singur, pe 100 – 150 de copii ai mujicilor, pentru 76 de lei pe lună, se cheamă „instigație”, atunci noi suntem „instigatori”. Dacă jertfindu-ți timpul tău liber, i-ai învățat cum să-și lucreze unele lucruri pe care le cumpărau din piață, cum să-și îngrijească singuri grădina, cum să se roage în cor pentru izbăvirea lor și a părinților lor și asta se cheamă „instigație”, noi suntem „instigatori”. Dacă ai îndrăznit, tu, săracule, ca fără plată să faci și școală de seară cu oamenii vârstnici, să-i înveți să scrie, să citească, să socotească, pentru ca să micșorezi rușinea țării adusă de mulțimea analfabeților ei, asta se cheamă altă „instigație”, noi suntem „instigatori”. Dacă la biserică, la cercurile culturale, la șezători, îi vei sfătui cum se ține o gospodărie, cum se țin vitele, cum se muncește pământul, cum se cresc copiii … și asta se cheamă „instigație”, iarăși, noi suntem „instigatori”. Dacă a le strânge economiile în băncile pentru care ai muncit cu atâta trudă, ca să nu li le strângă alții, și ca să aibă de unde lua ei, în ciuda atâtor cămătari, cu dobânzi mici și forme puține, înseamnă „instigație”, noi suntem „instigatori”. Dacă le organizezi producția pentru ca din munca ce fac să le rămână cât mai mult în punga lor și cât mai puțin în punga altora, prin tovărășiile
de arendare, înseamnă „instigație”, da, noi suntem „instigatori”. Dacă le organizezi vânzarea mărfii, așa ca prin tovărășii să obțină prețul mai mare, în ciuda misiților, și dacă a le organiza consumația lor, așa ca lucrurile strict trebuincioase să-i coste mai puține parale, dacă acestea înseamnă „instigație”, da, noi suntem „instigatori”.(…) Acestea sunt faptele noastre. Pentru asta suntem „instigatori”? Conștienți de curățenia sufletului nostru și de dreptatea cauzei ce apărăm, nu putem decât pleca fruntea. Dar va veni în curând momentul când istoria va arăta cine sunt adevărații „instigatori”, care ei vor purta sarcina unui iad întreg de păcate. Atunci vor roși acei ce vor fi prinși ca răspunzători de nelegiuirile săvârșite».
De altfel, Nicolae Iorga, frapat de înverșunarea cu care autoritățile se năpustiseră asupra intelectualității satelor, le-a susținut cauza, considerându-i nevinovați. Citez: «V-au învinuit că sunteți instigatori, că voi dați foc satelor. Nu se poate o mai mare nedreptate decât aceasta. (…) Pe căi legale, voi și nu alții trebuie să îndreptați spre o mai bună stare pe frații voștri țărani pentru care aveți răspundere».
În 1909, Mihalache a solicitat participarea la concursul de promovare pe post de institutor, având călduroase recomandări ale inspectorului școlar Rădulescu, dar și un avertisment sever căpătat ca urmare a pozițiilor sale critice în sfera socio-politicului, expuse la reuniuni profesionale, poziții considerate de autorități că depășesc sfera educațională.
În sfârșit, la 13 mai 1910, prin decizia ministrului de resort Spiru Haret, Ion Mihalache a devenit institutor, în urma unui examen dificil susținut la București, la care a obținut media 9,45 și locul II pe țară.
Este interesant un articol publicat de Ion Mihalache în „Viața Românească” (ianuarie 1913) în care povestește cum l-a cunoscut pe Spiru Haret. Auzise despre el prin 1901, la Școala Normală din Câmpulung Muscel, că ar fi un om tare aspru. Mai târziu, l-a văzut în fața Ateneului Român, cu prilejul unui congres al corpului didactic primar, și a scris: «Văd cu uimire că omul cel aspru dă mâna cu învățătorii, îi întreabă unde au școala, ce greutăți întâmpină, cum o duc cu administrația; pe unii îi cunoaște pe nume. Și vorbește cu un ton așa de familiar și atâta blândețe sinceră văd în ochii acelui ministru „aspru”, atâta bunătate de inimă și atâta cald interes – că nu știam ce să mai cred: „ăsta e Haret?”».
Cu acel prilej, Mihalache n-a reușit să vorbească direct cu ministrul, dar a făcut-o în 1909, când s-a dus personal la București să-și susțină cauza: i se dăduse un al doilea avertisment pentru activitate propagandistică în favoarea țăranului român și a intelectualității satelor și, ca urmare, nu avea dreptul de a participa la concursul de promovare. Și spune Mihalache: «Mă duc și mă întâmpină în ușă: „Cum te numești?” – Îi spun numele. Imediat își aduce aminte de … antecedentele mele: „A! Dumneata ești de la Topoloveni Muscel”. – Da, zic eu, bucurându-mă că mă cunoaște și că deci am trecere. – „De ce nu ești mai prudent, domnule? Te-am mai scăpat acum doi ani de una și nu te-ai învățat minte? Îmi puneți atâta lume pe cap cu imprudențe d-astea…” Văzând eu că știe totul, am cercat să-i vorbesc. Dar mi-am pierdut cumpătul. Doar am putut zice: „Voi să lămuresc cum stau lucrurile, domnule ministru”. Dar mi-a spus scurt: „Fă-ți un memoriu amănunțit; puteai să-l faci și acasă, să nu mai pierzi vremea pe aici”. M-am dus, am făcut memoriul, l-am lăsat și am plecat cu puțină nădejde. N-a trecut mult și mi s-a ridicat și pedeapsa aceasta. Așa l-am cunoscut pe Haret; pe venerabilul nostru Haret».
Legătura sufletească și de acțiune dintre cei doi a fost exprimată de Ion Mihalache în calde cuvinte la înmormântarea lui Spiru Haret (20 decembrie 1912). Cităm: «Moartea lui Spiru Haret înseamnă cea mai crudă lovitură pentru țărănimea și învățătorimea română, cu care el era identificat în simțăminte și aspirații. (…) Ne chinuiam să trezim la viață satele noastre. Cei mari și cu putere vedeau în această operă – anarhie. Ești cel dintâi care ne-ai înțeles și
iubindu-ne cu iubirea sufletului de apostol, în loc să ne lovești, ne-ai ajutat; în loc să ne oprești, ne-ai îndemnat; în loc să ne încurci, ne-ai luminat calea, ne-ai coordonat sforțările, te-ai pus în fruntea noastră ca un viteaz general și ai împărtășit laolaltă bucuriile muncii de dezrobire, dar și suferințele și lovirile de martir al unei cauze mari. Și școalele noastre pustii s-au populat! Și numărul nostru s-a mărit. Și școala poporului a devenit cu adevărat a poporului, servind nevoile lui. Lumina a pătruns în masele largi ale poporului. (…) O țară întreagă, un neam întreg te va binecuvânta, acum și în vecii vecilor».
La Congresul învățătorilor ținut la Târgoviște în august 1911, Mihalache a făcut o analiză a partidelor politice existente la vremea aceea, vorbind și de un viitor partid țărănesc. Imediat a publicat în „Vremea nouă” articolul intitulat „Învățătorii și politica. E necesar să facem politică?” Au urmat în 1912, tot în „Vremea nouă”, mai multe articole politice grupate mai târziu în volumul „Ce politică să facem?” Cităm: «Când evoluția politică merge spre democratizare, când noi nu ne putem sustrage de la această evoluție – căci nu putem să facem un pas înapoi – nu numai că nu putem fi împiedicați a face politică, dar este o necesitate să o facem, deoarece suntem printre puținele elemente conștiente de rolul ce avem în mecanismul de administrație al societății noastre. (…) Să facem politică așa cum cere rostul ei, cum cere rostul nostru de cetățeni într-o țară constituțională și cum ni se impune nouă de împrejurările speciale în care trăim, acum, în satele noastre».
În semn de recunoștere a activității sale, în decembrie 1913, la Congresul Asociației Învățătorilor, ținut la București, Ion Mihalache a fost ales președinte al asociației, iar în mai 1916 a devenit președintele Comitetului Central al Consiliului General al Asociației Învățătorilor. Linia lui Mihalache, de largă deschidere educațională, culturală și socială, dobândise câștig de cauză față de linia conformistă anterioară, care rezumase activitatea asociației doar la aspecte strict profesionale, rupte de ansamblul societății românești.
Ion Mihalache a participat la Marele Război de reîntregire, fiind decorat pentru fapte militare cu Ordinul Mihai Viteazul, prin Înaltul Decret nr. 830 din 9 aprilie 1918.
La 5 decembrie 1918, în prezența a peste 150 de țărani, învățători și preoți, la sediul Biroului Central al Federalelor Sătești din București, str. Lipscani nr. 80, Ion Mihalache a înființat Partidul Țărănesc, devenindu-i președinte și invitând să adere la noul partid intelectualitatea cu vederi progresiste.
La primele alegeri legislative în regimul votului universal, ținute în noiembrie 1919, Mihalache a fost ales deputat de Muscel și Râmnicul Sărat și, sprijinit de „Blocul național democratic al majorității parlamentare”, a devenit vicepreședinte al Camerei Deputaților. Guvernele și alegerile s-au succedat, Mihalache fiind ales de fiecare dată și susținând mai ales legile necesare țărănimii române, dar și învățământului agricol prin cunoscuta „Lege a lui Mihalache” din 1920.
În urma unor îndelungate discuții, la 10 octombrie 1926 a avut loc fuziunea dintre Partidul Național și Partidul Țărănesc, constituindu-se astfel Partidul Național Țărănesc, având ca președinte pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache devenind vicepreședinte.
Ascensiunea politică a lui Ion Mihalache a contrazis vechile cutume politice, acesta venind direct de la o modestă catedră de învățător. Iubindu-și profund meseria, tocmai această meserie l-a propulsat în viața socială și politică, la conștientizarea rolului său și al unei întregi categorii profesionale – învățătorimea satelor – de a se dedica emancipării de sărăcie și incultură a celei mai mare părți a națiunii române – țărănimea.
Virgil Petrescu
Barlogul Pntcd 