Beausergent's Blog

ACELA CARE…

Într-o discuţie cu unicornul, realizam că lectura poeziilor a avut un mare impact în aspectele practice ale vieţii mele, în deciziile pe care le-am luat.

ACELA CARE NU SE TEME DE NIMIC

de Stefan Augustin Doinas

Toţi regii mi s-au inchinat !
De cine oare mă voi teme ? …
– O teme-te de înnoptat ,
de cel ce-aşteaptă nemişcat ,
stăpân pe sine şi pe vreme !…

Aşa răspuns i se dădu .
Dar el, fălos şi fără minte,
ieşind pe poartă dispăru
într-un vârtej de colb, şi nu
dori deloc să-l ţină minte.

Cum străbătea într-un târziu
cumplit înfricoşând – călare
pe-un mânz sălbatic fumuriu –
pamântul aspru şi pustiu
de orice om şi aratare ,
în fundul unor văi adânci
ce se-ngropau ca niste uliţi
târându-se-n nisip pe brânci ,
văzu un parapet de stânci ,
iar sus pe stânci văzu trei suliţi .

– Aha ! … gândi în sinea lui.
Acesta pare mai de seamă
din toţi vrăjmaşii ce-i avui .
Păcat ca niciun crainic nu-i
să spună lumii cum îl cheamă ! …

Înţepenit în scări, înalt
şi socotind să se amuze,
Îl astepta pe celălalt
privind spre stânca de bazalt
cu zâmbet luminos pe buze .

Dar zâmbetul îi deveni
curind prea larg sub strâmta cască:
pe stânci nimic nu se clinti
şi nici duşmanul nu veni,
nici suliţele, să-l lovească.

– Voi aştepta …gândi-ncruntat.
Şi aştepta. Însă degeaba.
De după nor imaculat
ieşi Crai-Nou zâmbind ciudat
şi parcă luminându-i graba .

Mereu cu faţa la duşman,
el îşi strunea într-una fapta.
Ci umbra, lunecând viclean,
cu pasul mic şi diafan
trecu din stânga lui în dreapta.

Atunci strigă uşor, râzând .
Nimic nu se mişca, nimica.
Doar mânzul negru, nechezând
izbi copitele la rând…
Iar el simţi deodata frica.

Strigă din nou cu glasul plin,
înspăimântând întreg deşertul
care dormea imens, senin.
Dar numai un ecou străin
târziu raspunse vag, cu sfertul .

Facu un pas, dar în zadar.
Pe-acelaşi stânci, ca pe cetate,
trei suliţi cu tăiş de var
stăteau in licărul lunar,
sclipind subţiri si nemişcate .

Atunci, înnebunit pe cal ,
în şeaua ce-i părea fierbinte,
cu chipul prelungit şi pal ,
scoţând un sunet gutural
ţâşni deodată înainte…

În zori, când umbra e la fel,
nu şi lumina bolţii însă,
zăceau pe jos: şi cal şi el;
zdrobit sta coiful de oţel,
iar platoşa ardea, desprinsă.

Într-un avânt nemărginit
cu braţu-ntins spre-al zilei astru,
ca spre-un vrăjmaş închipuit,
el odihnea ne-nsufleţit,
scăldat în singe gros, albastru.

Iar sus pe stânci sclipeau uşor
târându-si umbra pe copite,
sub soarele dogoritor
care-ncălzea arama lor,
trei biete suliţi ruginite …

iunie 13, 2011 Postat de: beausergent | Despre mine, Literatură | 4 comentarii