Exerciţiu de resetare. Ce urmează după "Jos Iliescu!"?

Un meci de fotbal pe Arena Naţională adună multă lume şi aproape tot atâtea steaguri tricolore. Oamenii speră aiurea să fie ceva mai fericiţi 90 de minute mai târziu. Foto: Călin Hera

O spun din capul locului: nu îmi plac revoluţiile. Am participat la una, pe care am considerat-o necesară atunci şi în care am crezut, dar cantitatea uriaşă de manipulare, mecanismele prin care lucrurile s-au reaşezat încă din timpul fenomenului, cinismul dindărăt şi prea multa candoare dinăuntru, plus violenţa şi vieţile care s-au pierdut la propriu şi la figurat mă determină să spun: nu-mi plac revoluţiile, oricum ar arăta ele.

În acelaşi timp, simt şi eu, ca mai toată lumea, nevoia unei resetări a ceea ce înseamnă a face politică în România. Sună naiv, ştiu, dar mă întreb cum ar arăta societatea, scumpa noastră ţărişoară, dacă la butoane nu ar mai fi eternii combinagii şi paiaţele lor minunate (te minunezi dacă le priveşti mai bine). Aici e problema, că butoanele nu li le poţi lua decât în două moduri: fie violent, prin "revoluţie", fie democratic, prin alegeri.

Aşa cum am spus de la început, partea cu revoluţia îmi repugnă şi nici nu oferă garanţii rezonabile pentru o schimbare în bine. Rămâne partea cu alegerile. Aici intervine o nouă problemă: cine?

Platformă pentru Bucuresti

Am primit, vă trimit.
Dacă ajung si eu, mi-ar plăcea să vă întâlnesc. Dacă nu, mi-ar plăcea să-mi povestiti ce si cum.