„Îți mai aduci aminte ziua în care ai luat soarele
și mi l-ai pus în suflet?”
– Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

Din clipe-mătase de nor și ceasuri turnate din stele
străbate al lumii decor, croită din zboruri și iele,
Rotește a cer și-a cărare de umbre-mpletite cu raze,
purtând în plutire un dor aprins cu sclipiri de turcoaze

Cu degete fine de lună atinge și mângâie pleoape
închise a gânduri-eter și fire de suflet în noapte,
Zâmbește-a suspin și sărut lăsat ca visare pe frunte,
topind în trecerea sa aprinderi și arderi mărunte

Privește cum ochii de-albastru păstrând în lucire căldura
cuprind ca un soare aievea, rostindu-i în zare făptura
Surâde a zări și a rouă, meandre, popas și sosire
din clipe-mătase de nor cu gânduri-eter și iubire

Cu palme de cald-catifea mângâie tâmpla și părul
ca spicele-n câmpul de vară, strugurii, via și mărul
Dulci și eterne spirale, rod din ajungeri aproape,
cresc ca o hrană-mister cu miez de senin și departe

Ascunse tristeți, bucurii… surâsuri sau lacrimi în taină
păstrează-n secret mărturii, ca splendidă, magică haină
Gonește pe-a vieții culoare și trepte torcând frumusețea,
din șoapte și regăsiri încet zămislindu-și povestea

Liniștea cântă mereu în palid de lună din soare
foșnet de anotimp cerne polenul de floare,
Brațe întinse a cald răzbat de la soare spre lună
murmur de adăpost, freamăt de împreună

Vii, risipite curat, ning a mirare din ceață
noi și tăcute cuvinte prin murmur de dimineață
Dans între cer și pământ, suflu de zori și-alinare,
pagini și rânduri se-aștern veșnic a îmbrățișare

Nicole