Arhivă | septembrie 2024

Roz din albastru

 

Semn 12
Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet în vânt,
delfin în ghiarele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea în lăuntrul genunchiului meu,
cer în lăuntrul umărului meu,
eu în lăuntrul eului meu.
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne

 

Mă încântă auriu
visul
de ieri,

vis de căutare,
îndepărtată cărare
în noapte

cu dor nevinovat însoțind
pași ca turcoaze,
hoinărindu-mă

a nor și a raze

 

Mă încântă aievea
visul
de azi,

vis netulburat de umbre
de printre tăceri
care îngână în clipă

despre mângâiere,
cu sărut
și îmbrățișare

a magic și soare

 

Mă încântă stelar
visul
de mâine,

vis încolăcit
pe meandre de-atingeri,
murmurându-mi

rimă și ritm
din privire purtată
pe vânt

a tine și a cuvânt

 

Mă încântă
și
mă miră,

mi se înșiră
ca dulci picuri de timp
smulși din anotimp

zvâcnind printre file
de zbatere
a dor și-a cărare,

a neuitare

 

Abur de suflet
regăsindu-se
de dincolo de clipe

pulsându-mi prin vis
cu surâs de albastru,
coborât ca din astru,

decupat din bolta
deschisă a lună
și stea

a roz din inima mea

 

Nicole

 

 

 

Stele cărare…

 

Prin tunelul oranj
Cerul scintilând de stele
se adumbrea de un singur cuvânt, –
prin nervul unui singur verb
e timpul doar un animal,
un relief de munți,
o mare,
o Ithacă.
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne

 

…și ea zbură.

Se înălță cât o țineau aripile. Și începu să vadă de pe treptele avântării ei tot și toate… înșirate tăcut pe pământ. Ca un cer invers.

Zâmbi cu lacrimi, continuând să se înalțe. Ca pe un nor purtat de vânt și dus parcă prea sus. Și apoi pe o rază… un gând…

Dintr-o dată încetini. Îi apărură, ca de nicăieri, stele. De parcă pășise pragul nopții, iar ele răsăriseră profilate pe o pătura de întuneric adânc.

”Cât de liniște e aici! Câtă pace…” o trecu un gând.

 

– Peste tot este la fel, auzi ca un glas.
O strălucire surprinsă în lucirea ei clipi, parcă citindu-i clar mirarea la auzul glasului ca din eter. Încercă să dea binețe glasului, dar acesta continuă,
– Chiar este, să știi!
– Stai, oricine sau orice ai fi…  spui de acolo jos, printre lume și zile?! Cu tumult fel de fel, larmă, zgomot, agitație…
– Ah… nu! E liniște. Doar voi n-o auziți!
– Presupun că este, într-adevăr…

Și zborul ei ca poposi pe suprafața unei raze… pulbere din praf stelar, ca un nor fin, o ceață plăcută, o adiere învăluindu-i zborul.
– …și atunci mai spune, te rog, de aici de sus, de printre planete, ne zăriți? Ne auziți, ne simțiți?
– Cum să nu?! Clipă de clipă! Vă vedem și ne bucură mult priveliștea. Chiar dacă uneori poate fi mai tristă.
– Cât de frumos! Dar…

 

– …uite, acum e dup-amiază târzie, acolo jos, în grădina casei tale. Iar Drag și Dor al tău este chiar în grădină în aceste clipe, trebăluind.
– Vai… da?!
– Bineînțeles. Se simte și adierea copacilor din curtea voastră, a frunzelor, a ramurilor printre razele mele… parfumul florilor plantate de voi plutește eteric, graba gângăniilor zumzăie pe tulpini, prin iarbă… prin mirosul ei verde, proaspăt…
– …iarba moale pe care ne așezăm noi doi uneori obosiți! E minunat!

– Iar cel Drag și Dor al tău se gândește chiar în aceste clipe la tine. În ochii minții lui sclipesc și dansează uneori, ca într-o blândă rotire amestecată, imaginea părului tău șaten… șuvițe în bătaia soarelui, zâmbetul tău când mângâi florile cu privirea, când le surprinzi culorile în fotografii… călătoresc până aici și mai departe bucuria din inima lui, căldura pe care o simte, duioșia…
– …da, la gândul că iubesc atât de mult grădina pe care a sădit-o.
– Și vezi, uneori chiar știm dinainte că va întoarce repede privirea înspre poartă în secunda următoare, deși știe că abia ai plecat în plimbarea ta obișnuită, să faci fotografii sclipirilor de dup-amiază de la iaz. Știe că te vei întoarce mai pe-nserate, dar gândul îi este deja la tine revenind. Deschizând grăbită poarta, apoi ușa la casă și strigând chiar din prag, ”Am venit! Sunt acasă, iubire!”

– Nu îmi vine să cred cât e de cald gândul înstelării acesteia! Cât de aproape ne sunteți. Și vă suntem. Iar noi, toți, cei de jos de acolo, cu toate cele ale noastre, mici și mărunte…  pasagere, vă suntem atât de importanți?!
– Faceți parte din noi.
– …
– Noi strălucim prin voi. Iar voi… prin noi. Aici sus pe boltă ne strălucește nemaivăzut bucuria unui Drag și Dor când e cu gândul la inima din inima sa. Ne crește nespus lumina în raze prin iubirea cuiva, cum este a lui pentru cea Aripă și Zbor, pe care o știe a sa.

– Voi ne străluciți pe noi! Și pentru asta vă mulțumim clipă de clipă.
– Cu siguranță de aceea ni se conturează un surâs liniștit pe buze atunci când ridicăm uneori privirea și vă zărim prin întunericul nopții.
– Surâs pe care îl culegem negreșit. Ne hrănește și el cu blând și lumină.

– Dar tristețea noastră uneori? Melancolia? Teama? Îngrijorarea?
– Curg și ele înspre și prin noi, toate curg… iar noi le lăsăm să alunece pe razele noastre… ca umbre. Este doar că unele ne strălucesc mai puțin, atâta tot. Sau poate chiar ne întunecă câteodată, dar noi cunoaștem asta, totul face parte din căutare.
– Cât mă bucur că îmi poți licări toate astea, e atât de frumos! Mulțumesc și eu!
Iar steaua mă îmbrățișă cu privirea ei luminoasă, parcă una cu gându-mi pentru o clipită… una cu înfățișarea celui Drag și Dor al meu plivind florile jos în grădină.

– Iar zborul vostru… al nostru, încotro?
– E peste tot și înspre nicăieri. Pentru că totul contează și nimic nu trece. Toate există în același timp. Doar timpul vălurește prin noi, ne unduiește zilele ca suprafața cu sclipiri sau furtuni a oceanului. Dar oceanul… e mereu acolo…

”Peste tot e la fel!” mai auzi ca un răspuns.

”…câtă pace. O tăcere balsam…” îi răsună un ecou.

Pe drum, o steluță de floare galbenă îi scăpără de la marginea cărării și se gândi s-o admire mai de aproape pentru câteva secunde, pe când din depărtare îi răzbătu strigătul unui pescăruș, iar ea ridică ochii spre cer, înspre cupola de privire albastră mereu acolo… căreia ea îi zâmbea din când în când, a tainică îmbrățișare de printre momente de zi.

Se așeză pe iarbă, ca pentru a-și călători dup-amiaza înspre frumosul sideral al câtorva momente smulse timpului obișnuit, inspirând aer de strălucire oglindindu-se superb în șopotul ușor alburiu al apei și bucurându-se că urma să încerce să o surprindă cât mai fidel, să o înmărmurească, cum îi plăcea ei să își spună.

Plecase de acasă veselă, cu gândul să fotografieze iazul în lumina aceea unică a dup-amiezii calde de mijloc de septembrie. Suprafața lină a apei mereu îi rezerva surprize, cu licăr ca de pe altă lume, sclipiri eterice, raze topindu-se printre clipoceli susurând mărunt, de un dulce nepământesc.

De-abia aștepta!

Era mereu ca un zbor. Se înălța cât o țineau aripile…

 

Cu Drag și Dor… de Aripi și Zbor

 

 

Nicole

 

 

Septembrie soare…/ Sunny September on Starry Steps blog

 

… cu petale roz, pisică nostimă și strălucire de toamnă timpurie.

 

…with pink petals, cute funny cat and early autumn shine!

Septembrie soare…/ Sunny September

 

 

See you on Starry Steps! 🙂

 

Stele în iarbă

 

Nod 33
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne

 

Ia-mă de mână și
să alergăm

Lasă minutele în urmă,
nu mai avem nevoie de ele,
uită-le…

Înalță-te a stele,
dar să luăm iarba cu noi,
căci ne e casă,
ne ține de cald

Iar odată ajunși printre nori,
să lăsăm cerul să curgă
prin noi

Să ciocnim razele între ele
până sar stropi de eter
din inima noastră

Și să ne înnodăm cuvintele,
colorându-le cu flori
și petale
luate cu împrumut de la soare

Tu un nod, eu un nod
și tot așa,
inspirând timp,
expirând infinit,
până luna ne stinge noaptea
cu albul ei imaculat

și apoi să coborâm ancora
în vis
țintuindu-ne în
lumina aceea…

știi tu,
vălurindu-ne auriu
pe podele
a somn treaz

De parcă eu sunt tu,
iar tu ești eu…

De parcă iarba ne-a crescut,
ne-a iubit
și ne-a durut,

iar acum suntem frunze

lunecând pe ramuri invizibile
de albastru
izvorându-ne

Mai tu decât tine,
mai eu decât mine

Mai noi decât vom fi
vreodată,
mai vii,
mai spirală

Torcându-ne unul într-altul
mereu,
ca pe secunde

aprinse
ca stele în iarbă

Ia-mă de mână

și

să lăsăm minutele
în urmă

 

Nicole

 

 

A dorului grădină…

 

“Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.”
– Lucian Blaga, Poemele luminii

 

Eternul unei zile încape strâns și-albastru doar într-o-mbrățișare
și-n fragedul parfum al unor dalii roșii lucind a inimă de soare
Septembrie tăcut răsună dulce a-nflorire din magică lumină aurie,
pe iarbă-ncet m-am așezat zâmbind a verde-lume
din tainică privire azurie

De printre ramuri palide de timp cules-am gânduri doar cu tine așternute
de-a lungul ascunselor cărări și vise, numai de lună și de stele cunoscute
Rânduri adânc sădite, pe când, de printre umbre-n noapte, mă avântam a zbor
fără să știu c-a dorului grădină crește cu fiecare zâmbet
și fiecare nor

Pe când simțeam miros de seară și foșnet blând de ploaie intrându-mi pe fereastră,
popas de amintire se făcu, și-un licăr viu de lumânare aprinse strălucirea noastră
Aievea se făcea că raze de-anotimp ne-nnoadă secundă cu secundă în ceara scursă cald pe lemn,
un cerc ca-ntr-o poveste, prin paginile căreia pusesem și-apoi uitasem
văratic semn

Acum, șezând la masă, citindu-ți liniștit și inspirând miros aprins de toamnă,
noi rosturi se deznoadă, torcându-ne din depărtare noi fire ce îndeamnă
Înspre al mângâierii vad, să curgă lin și proaspăt, ca un izvor din suflet, bucuria
al infinitului șirag unind și cerul cu pământul,
și clipele cu veșnicia

Fotografiile au fost făcute în toamna anului 2015, dar nu au fost postate niciodată până acum.

 

 

Nicole