Arhivă | februarie 2025

Culoare de suflet

 

 

 

 

Sunt gândul unei stele
cuprinse adânc
în freamăt de nor
rotind cărări de fum
prin inima mea,
sfâșiindu-mi secundele
cu murmur de poveste
suspendată pe boltă,
printre pașii de cald
crud măturați
de anotimp

Ești foșnet de rază
descuind clipa
cu un gest trecător,
lăsând aripile unui vis
să inunde
întunericul,
potop de splendoare
împletită cu lacrimă
și dulce adumbrire
vălurind vrăjit
frământarea

Sunt șoapta unui glas
coborât stingher
de printre cuvinte
și cufundat
în culoare de suflet
căutându-și domol
strălucirea
în cântec de ape
pătrunzându-ne,

adânc
alinând rătăcirea
de printre galaxii
de uitare

 

 

Nicole

 

 

Ofrandă

 

„Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfințește.

Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În fața templului ne descoperim, în fața sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârșește pământul,
femeia acolo unde începe cerul.”

– Victor Hugo

Imagine generată în creator.nightcafe.studio

 

din toamne trecute, tainic întins
toarce fuiorul de stele,
îmi deapănă moale cărare de frunze –
destin desenându-mi pe piele

prin șubred aproape-mi pulsează un ceas
cu umbre ivindu-se-n ceață
în jur secundele mi se-amestecă toate –
trăiesc într-o clepsidră uriașă

boabe de timp răsturnându-se surd
cad viu ca din cer nevăzut,
prin stropi de lumină cu zgomot de șoapte –
respiră netimp și sărut

prăpăstii albastre mă rostogolesc
cernându-mi minute-n etern,
urme-n nisip rostesc o poveste –
pași de cuvânt mi se-aștern

murmur aprins răzbește prin mine
foșnind ca în temple popasul,
un cosmos menit din fibre de tine –
când sorții îi vine iar ceasul

rotind anotimpuri, te văd, ca prin sticlă
țesând galaxii și culoare
din curgerea lentă a sfintelor clipe –
altar din îmbrățișare

 

Nicole

 

 

Doar aievea…

 

 

Ți-am privit mintea când mă gândea

Cât de mult trebuie să te răpească ploaia unei nopți reci ca să stai și să privești cum norii se zbat să își lovească pieptul cu pumnii deschiși, numai cât să inunde strada unde tu îmi spuseseși să te aștept. Chipul tău nu putea să nu răzbată printre frunzele ce se prindeau nebune de stropii mari de esență de nor. Tenul îți era atât de alb încât cea mai neprețuită emoție se și lipea de bujorii albi ai obrajilor tăi, în reușita încercare de a le colora destinul efemer în rozul petalelor sidefate.

Dar, la prima noastră întâlnire nu ai apărut. Mi-ai lăsat doar urmele norilor pe umăr. Am întrebat ploaia despre seara asta și m-a învățat despre extazul stropilor ce lasă în urmă amprente sferice de aer-apă, cupole transparente produse de clipele în care norii invizibili pot păși nestingheriți pe pământ. Știai că ploile de vară sunt de fapt norii transparenți ce vor să fie oameni?

Părul tău nu era lung, dar mângâierile din el îi ștergeau amprentele finite ale trecerii prin inima mea. M-a obișnuit tremurul inimii mele să cânt serii alegoriile pe care inima mi le-a adăpostit vreme de o viață. Îmi simt încă porii palmei vibrând în vis la dorul parfumului tău. Buzele îți miroseau a pădure răcoroasă de noapte, dar doar de aproape, doar sărutate, sărutate repetat. De curând am înţeles de unde îți e plin bujorul alb de rouă. Oftatului tău nu i-am ştiut lacrima până nu ai fost sărutată.

Am dorit de copil să fiu vrăjit de Sirene, oamenii să mă privească cu milă în vraja sunetului pe care nimeni nu îl desluşeşte… O descriam pe clepsidra universului cândva, pe o planetă îndepărtată ca vorbind mai multe limbi de-odată, dar mai apoi am înţeles, am ascultat greşit încercând să înţeleg, în timp ce limbile vorbite erau sunete ce îşi împleteau armonios gândul într-o muzicalitate nonumană. Nici ea nu era întru totul umană. Îţi simt mintea, Sirenă cu trup nedeslușit, îţi simt sertarele din nori, acolo unde te înghesuiai să zâmbeşti bucurându-te că nimeni nu ştie unde ai pus şireturile de la încăpăţânarea mea…

 

Stăteai la fereastra străzii unde în ploaie te așteptam

Lacrimi mă plâng din nor de atingere și dor de privire. Mă dor ochii sufletului când privesc pe fereastră. Tot ce văd în noapte e doar… liniște. E tăcere de mine. De tine. Tăcere de noi. Tu nu ai de unde să știi. Nu mă vezi. Nu mă auzi. Dar parcă simt că mă cauți. Poate mă gândești. Mă simți? Ceva din mine te strigă.

Eu te port în lumina pe care îmi imaginez că o voi primi. Prin fereastră. Venind din privirea ta. Din noapte. Ochi din întuneric pe care nu-i văd, dar pe care dintr-o dată îi simt că îmi vorbesc, mă umplu de ceva ce mă devine. Un cântec. Un cer. O lumină din rai. Raiul nostru, Raze de suflet care-mi lipseau și care acum m-au găsit. M-au întregit. Mă umplu de privirea ta, și de steaua care îmi ești. Sclipirea și arderea după care bâjbâiam fără s-o știu.

… șireturile încăpățânării tale sunt în mâinile mele, printre raze. .. stropii de ploaie rece caldă mi-au mângâiat pielea și ochii și umerii, iar picuri de nor mi-au șoptit că tu ai fi deja acolo, ascuns în amprentele lor sferice și perfecte lăsate în extazul căderii. Parfumul meu e la tine, în ploaia care îmi ești, iar vârtejul pierdut al buzelor întâlnindu-se, ude de apa abia sosită din ceruri, curge în spirală spre în sus…

 


 

Te-ai gândit vreodată că aerul din pieptul peste care ţi-ai aşezat palmele este acelaşi cu cel care şopteşte dorul necreat încă? Ştiai că oftatul este de fapt un gând mai mare din piept care se ruşinează de momentul în care e inspirat de mine? Ţi-a mai inspirat până acum cineva oftatul dorului?

Nu, nu mi-a mai inspirat nimeni oftatul până acum. Nu credeam să-nvăț a trăi vreodată… Dar, tu ai trezit aerul din mine, miracolul, norul, iar eu le-am dat viața mea, regăsindu-mă, regăsindu-te, regăsindu-ne…

 

 

Ochii ploii, ochii ploii,
Mă săgeată ca strigoii,
Ochii ploii cad duium,
Și se sparg țipând în drum…
Și în stingerea de-o clipă,
Grea privire se-nfiripă,
Într-o poamă, de-o culeg,
Ochii ploii se aleg…
Trag perdeaua unui gând,
Ochii ploii mă pătrund…
Rup în două pâine nouă,
Și în miez de pâine plouă
Florile de Sânziene,
Și-ale ochilor sprâncene,
Și câți ochi au fost uciși,
Sunt flori albe de caiși…

 

 

Hrană

 

 

Mi te închipui stând acolo, undeva
cu mâna numărându-mi ziua, clipele
și norii…
crescându-le pe toate cu un zâmbet,
și dând deoparte stelele
și sorii

Cobori atent, neatingându-te de raze,
lăsându-le să zburde liber,
ocrotit
vibrând de printre-aprinderi de turcoaze…
sculptând ușor prin aer șuvițe de apus
și răsărit

Plutește-aproape, lin, nemărginirea-ți
din șoapte cufundate fraged
în sărut…
ca într-o seară franjurată de lumini și umbre
și mângâiere cuibărită-n vis,
tăcut

A pâine, crud miroase încăperea, și a sare
cu acel sfânt și aspru gust
primordial…
iar un ștergar se-ntinde roșu tainic
din țesătură cu iz de început
și de final

Te pierzi prin gândurile mele ca prin valuri,
oceane de amintire revărsându-mi-se viu
neîncetat…
Și iată-ne-alergând prin câmpuri largi de vise
din fiecare colț de ațipire și gest imens de dulce
repetat

Mă-mbrac în noi ca într-un cald refugiu
și-ador să-ți caut roua, să sorb azurul
din privirea ta…
Rar inspirând și regăsindu-te aievea
în prag, într-o-mbrățișare cu murmur
infinit în ea

Cu degete de cald și un surâs ca decupat din vară,
tu îmi amesteci nuanțele sublim
c-un spic ceresc…
iar grâul din șuvițele-ți adânci pe frunte
îl vânturi c-o suflare și-un simplu
te iubesc

 

Nicole

 

 

Rhyming Dreams… – A Collection of Poems by Nicole Sara, on Amazon

 

Cu zece ani în urmă, chiar astăzi… 4 februarie 2015, făceam primii mei pași pe WordPress.
Primele fotografii, primele versuri timid publicate atunci…

…iar acum, îmi doresc să punctez și sărbătoresc momentul cu voi aici… călători răbdători de ceva vreme, printre dansatoarele mele rime, strofe în fel de fel de modele… și mult prea multele poze cu flori.

După acești ani… cu drag îmi doresc să vă fac cunoștință și cu primul meu volum de versuri. „În sfârșit!”, s-ar putea spune… nu? 🙂
Iar versurile cuprinse în acest volum sunt însoțite și de fotografii… bineînțeles!

 

Rhyming Dreams, se numește… și este publicat aici, pe AMAZON
Pentru a arunca o privire înăuntru, câteva prime pagini… puteți merge aici
Este disponibil atât ca e-book, dar și ca volum tipărit.

***

Am simțit ca pentru început, să alcătuiesc această primă colecție, cu versuri scrise începând din martie 2016… poezii doar în limba engleză. Ca un prim pas… un prim volum, dat fiind faptul că începutul anului 2016 a fost un prag însemnat pentru mine atunci.

Sper… și îmi doresc mult ca în curând să prindă contur și primul volum cu versuri în limba română. Primele mele versuri scrise și publicate aici începând cu acești 10 ani spectaculoși în urmă… din luna martie 2015.

Însă până atunci, Rhyming Dreams este aici… și mă bucur că vă pot în sfârșit da această veste,
visător colorată în verde pal turcoaz.

 

Îmi doresc mult să îmi spuneți părerea voastră… impresii, sugestii, îmbunătățiri. Ele sunt încă posibile, desigur! 🙂
Sper din suflet ca volumul să fie pe gustul vostru, combinația mea mereu rotitoare… de cuvânt, gând și imagine!

A însemnat mult… prezența voastră pe tot parcursul acestor ani, aici… pe blogul cel atât de roz.
Într-un mare și minunat fel, fără această prezență, continuu undeva acolo… prin Reader sau din e-mail, toate gândurile și versurile mele nu ar fi fost ceea ce au ajuns să fie.

Vă mulțumesc!

Happy Anniversary with WordPress.com!
You registered on WordPress.com 10 years ago.
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging.

 

10 years ago, today… February 4th 2015, I was taking my first WordPress steps here.
My first photos, first timid lines posted then…

…and now, happy to highlight and celebrate this moment here with all of you.. patient travel companions for some time now, among and along my playful or dreamy rhymes, verse of all kinds… and my so numerous flower photos.

And also wishing to introduce to you my first collection of poems. „Finally!…” could be very well said, right? 🙂 And in this volume the poems are also accompanied by some of my photos, how else!

 

„Rhyming Dreams” is its title… and it has been published here, on Amazon
To read a few sample pages and glance inside… please click here
It is available both as e-book and as a paperback book.  

***

I felt that, to begin with, I had to create this collection, with poems written and posted starting in March 2016… verse only in English. As a first step… given the fact that the start of 2016 meant a threshold for me.

I hope that soon enough I will be able to create a volume with my very first poems, written in Romanian. The very first lines posted here, starting 10 spectacular years ago these days… in March 2015.

Still… until then, „Rhyming Dreams” is here… and I am so glad that I can finally break the news to you, soothingly colored in a pale turquoise green. 

 

It would make me happy, to hear your opinion… impressions, suggestions, improvements. And, yes… they are still very possible!
I really hope that you enjoy this collection, my ever spinning combinations… of words, thoughts and images!

It has meant a lot to me… your presence all along these years, here… on the pink blog.
In a big wonderful way, without this presence, always there… in the Reader or the e-mail, all my thoughts and verse wouldn’t have been what they have turned out to be!

Thank you kindly!

 

Nicole 💖

 

Pe calea norilor

„Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …
Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă
Arareori un vultur cu aripe bălane
Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară”
– Vasile Voiculescu

 

Ea:  De ce?
El:   De vis…

 

Odată, în mijloc de august fierbinte, o fată cu pas visător unduios îl găsea,
apoi îl învăluia și îmbrățișa… trecându-și cu drag degetele parfumate prin părul său auriu,
mângâindu-i obrazul și iubindu-l mult…
iar el, surâdea ușor, ca unor șoapte suave, portocalii.

Șoaptele pluteau infinit… de parcă ea poate fi zărită și acum,
apropiindu-se ușor, întinzând rază după rază de ea înspre făptura lui și sclipindu-i încet.
Va mai putea ea oare să-l ajungă?
Are încă spre păstrare o cheie de la sala pașilor de curcubeu, pe care el i-o dăruise într-o seară
din acea vară, pe când o cuprindea de talie, vesel din mers… sărutând-o și zburrrând cu ea magic în nori.

 

Odată, înspre final de septembrie și început de toamnă, făptura i se trezea lent din amorțire,
pe buze simțind o atingere dragă, pe păr o mângâiere…
iar pe gât o suflare ca a unui sărut.

Știa că le mai simțise parfumul.

Apoi cu un zâmbet îngândurat, el inspiră aer de reamintire, deschizându-și inima
ca pentru a răspunde atingerilor familiare de cald, iar ochii săi începură să prindă din nou culoare…
o irizare ca de sidef.

Ca de niciunde, prinsă i-a fost mâna dreaptă de mijlocul fetei… și ca dintr-o reamintire adânc ascunsă,
se apropie de buzele ce îl sărutaseră și încet șopti:

Mi-a fost dor de tine!

 

În nori erau tunele. Ea nu se gândise.
Cu privirea pierdută ca în abisul lumilor de dincolo, ea doar privea.
Pe nesimțite, însă, alunecă, simțind că urcă ca-ntr-o lungă cădere spre un tărâm aproape uitat…
un labirint al gândurilor mult obosite care începeau să o soarbă înspre înăuntru.
În nori, ca și în vis… este oare posibil?

„Există un labirint în nori, dar știu că nu te-ai gândit. Sunt tunele albe, interminabile…
cu scări interioare.

Deși e casa ta, sunt sigur că încă nu ai găsit poarta. Azi te voi duce acolo.
Am o cameră unde țin cheile de la diverse culoare prin labirint.
Azi îți voi da cheia de la Sala Cărților de Curcubeu, scrise pe pagini de cristal.
Nu le poți citi cu ochii, pentru că nu sunt scrise așa.

Le poți citi doar cu o atingere plină de dragoste.”

 

Prin nori mereu îi apăreau trepte așternute înspre el. Înspre înainte și înspre în sus.
Așa simțea, că i se ivea iar și iar, încă și încă o treaptă, miraculos…
pe care putea să pășească nestingherită fără a ști încotro.
De printre picurii de timp eliberați de zbor, ea se auzi strigându-l,
dar fără a-i pronunța numele.

Un strigăt ușor umezit de ploaie se întrețesea cu gândurile lui. Da, era ea.
Ea și strigătul ei de dor, pe care el nu îl uitase.

O auzea pășind pe culoarele nesfârșite, tăindu-și cale printre raze…
îi simțea gândurile întrebătoare călăuzindu-i pașii pe cărările noi…

și fără să ezite, îi răspunse, cu un ecou de dor ca pentru sine.

Am atâtea să-ți spun. 

 

Răsuci cheia în ușa imensă și grea, care se înălța mlădios ca pierdută în zări.
Aceasta i se deschise înspre o încăpere luminoasă, fără pereți… parcă fremătând a toate gândurile foind vreodată a iubire.
Aerul ca de mărgăritar foșnea a toate rândurile așternute din inimă de la începutul anotimpurilor…
făcând ca înapoi să însemne înainte.
Să cobori atât de adânc în întuneric încât să devii lumină.
Poarta îi fusese mereu aproape. Una cu propriile-i gesturi, proprii pași…

“Te voi regăsi în zorile unde îmi răsar clipele suave de tine, așa cum diminețile o fac,
într-o încăpere tainic redescoperită, cu mireasmă mereu proaspătă de curcubeu.
Iar tu, simțindu-mi prezența, vei redeveni arcuri de culoare caldă, îmbietoare
revărsându-se și cuprinzându-mi din nou ființa.
Atingerea minții mele nu te va mărgini, ci te va inspira și-ți va deschide mereu alte și alte ferestre spre noi lumi demult cufundate în inima ta.
Și-mi vei răzbate dincolo de bolți, atât de departe…
înspre un etern al nostru, aproape și împreună, suspendat cu raze de cupola visării.

Nu vrei să ne pierzi lumea.”

 

Rotocoale de ceață se risipireau ca triste ramuri îndepărtate la întâmplare de o mână invizibilă, iar acum

cristalul paginilor deveni repede orbitor de strălucitor, cu mult mai puternic decât vreodată până atunci.
Ea le simți lumina viu străbătând-o până-n inimă și putu să le citească doar zăbovind asupra lor cu atingeri pline de drag, crestate transparent pentru el, din a sa plutire.
Se întrebă dacă va putea pătrunde taina acestor atingeri nemaivăzut de frumoase. Nemaiîntâlnite.
Dar nu mai putu decât să cuprindă cu gândul plin de căutare și cald, privirea albastră, pătrunzătoare, pe care i-o simțea acolo.

Și acum… acel dulce senin al rătăcirii o ajunge pe calea neinfinită a norilor, iar ea mereu îi surâde, murmurându-i,
– Nu pot privi îndelung, căci imediat mi se deznoadă aripile înspre infinit… și nu mă pot opri.

 

Cu gândul mereu ajungând-o din urmă, el îi îmbrăca dorul în vrăjite cuvinte, iar acum

ca printre fire de borangic dansând magic prin aer, rotind cu suplețe printre umbre, el îi zâmbi…
ca pentru a-i închide ochii,
ca ea să-i simtă necuprins picurii de soare întrepătrunși și topiți printre litere.
Știa că pentru ea, rătăcirea e rimă-soră cu fericirea. Și îi așternu rânduri,
șerpuitoare alei împletite cu dăruiri rostite ca din netimp, presărate cu susur din adieri proaspete de vară.

Și din al său glas, se furișează și acum aievea curenți de iubire blândă, liniștitoare, rugând-o,
– Nu rătăci îndelung, căci imediat ți se aprind aripile la infinit… și nu te pot opri.

 

Și… nu o putea opri.

 

 

Nicole