Ți-am privit mintea când mă gândea

Cât de mult trebuie să te răpească ploaia unei nopți reci ca să stai și să privești cum norii se zbat să își lovească pieptul cu pumnii deschiși, numai cât să inunde strada unde tu îmi spuseseși să te aștept. Chipul tău nu putea să nu răzbată printre frunzele ce se prindeau nebune de stropii mari de esență de nor. Tenul îți era atât de alb încât cea mai neprețuită emoție se și lipea de bujorii albi ai obrajilor tăi, în reușita încercare de a le colora destinul efemer în rozul petalelor sidefate.

Dar, la prima noastră întâlnire nu ai apărut. Mi-ai lăsat doar urmele norilor pe umăr. Am întrebat ploaia despre seara asta și m-a învățat despre extazul stropilor ce lasă în urmă amprente sferice de aer-apă, cupole transparente produse de clipele în care norii invizibili pot păși nestingheriți pe pământ. Știai că ploile de vară sunt de fapt norii transparenți ce vor să fie oameni?

Părul tău nu era lung, dar mângâierile din el îi ștergeau amprentele finite ale trecerii prin inima mea. M-a obișnuit tremurul inimii mele să cânt serii alegoriile pe care inima mi le-a adăpostit vreme de o viață. Îmi simt încă porii palmei vibrând în vis la dorul parfumului tău. Buzele îți miroseau a pădure răcoroasă de noapte, dar doar de aproape, doar sărutate, sărutate repetat. De curând am înţeles de unde îți e plin bujorul alb de rouă. Oftatului tău nu i-am ştiut lacrima până nu ai fost sărutată.

Am dorit de copil să fiu vrăjit de Sirene, oamenii să mă privească cu milă în vraja sunetului pe care nimeni nu îl desluşeşte… O descriam pe clepsidra universului cândva, pe o planetă îndepărtată ca vorbind mai multe limbi de-odată, dar mai apoi am înţeles, am ascultat greşit încercând să înţeleg, în timp ce limbile vorbite erau sunete ce îşi împleteau armonios gândul într-o muzicalitate nonumană. Nici ea nu era întru totul umană. Îţi simt mintea, Sirenă cu trup nedeslușit, îţi simt sertarele din nori, acolo unde te înghesuiai să zâmbeşti bucurându-te că nimeni nu ştie unde ai pus şireturile de la încăpăţânarea mea…

Stăteai la fereastra străzii unde în ploaie te așteptam

Lacrimi mă plâng din nor de atingere și dor de privire. Mă dor ochii sufletului când privesc pe fereastră. Tot ce văd în noapte e doar… liniște. E tăcere de mine. De tine. Tăcere de noi. Tu nu ai de unde să știi. Nu mă vezi. Nu mă auzi. Dar parcă simt că mă cauți. Poate mă gândești. Mă simți? Ceva din mine te strigă.

Eu te port în lumina pe care îmi imaginez că o voi primi. Prin fereastră. Venind din privirea ta. Din noapte. Ochi din întuneric pe care nu-i văd, dar pe care dintr-o dată îi simt că îmi vorbesc, mă umplu de ceva ce mă devine. Un cântec. Un cer. O lumină din rai. Raiul nostru, Raze de suflet care-mi lipseau și care acum m-au găsit. M-au întregit. Mă umplu de privirea ta, și de steaua care îmi ești. Sclipirea și arderea după care bâjbâiam fără s-o știu.

… șireturile încăpățânării tale sunt în mâinile mele, printre raze. .. stropii de ploaie rece caldă mi-au mângâiat pielea și ochii și umerii, iar picuri de nor mi-au șoptit că tu ai fi deja acolo, ascuns în amprentele lor sferice și perfecte lăsate în extazul căderii. Parfumul meu e la tine, în ploaia care îmi ești, iar vârtejul pierdut al buzelor întâlnindu-se, ude de apa abia sosită din ceruri, curge în spirală spre în sus…

Te-ai gândit vreodată că aerul din pieptul peste care ţi-ai aşezat palmele este acelaşi cu cel care şopteşte dorul necreat încă? Ştiai că oftatul este de fapt un gând mai mare din piept care se ruşinează de momentul în care e inspirat de mine? Ţi-a mai inspirat până acum cineva oftatul dorului?

Nu, nu mi-a mai inspirat nimeni oftatul până acum. Nu credeam să-nvăț a trăi vreodată… Dar, tu ai trezit aerul din mine, miracolul, norul, iar eu le-am dat viața mea, regăsindu-mă, regăsindu-te, regăsindu-ne…

Ochii ploii, ochii ploii,
Mă săgeată ca strigoii,
Ochii ploii cad duium,
Și se sparg țipând în drum…

Și în stingerea de-o clipă,
Grea privire se-nfiripă,
Într-o poamă, de-o culeg,
Ochii ploii se aleg…

Trag perdeaua unui gând,
Ochii ploii mă pătrund…
Rup în două pâine nouă,
Și în miez de pâine plouă

Florile de Sânziene,
Și-ale ochilor sprâncene,
Și câți ochi au fost uciși,
Sunt flori albe de caiși…