Nod 22
O subțiasem strângând-o cu brațul drept
de coasta mea,
cădeam cu respirarea peste ea,
o adumbream cu umbra vorbei ce eram,
pe toată eu o albăstream,
când steaua cea cu raze ne-a trezit
pe jumătate oameni
jumătate mit,
trăiam de parcă ne scriam,
de primăvara verde ne toceam,
iară de toamna aurie
ca prin al simțurilor geam,
mai ne vedeam,
mai nu ne mai vedeam,
și mai trăiam, trăiam, trăiam,
și mai muream muream muream.
– Nichita Stănescu

Iubirea ta se învață
Iubirea ta e un cer
Iubirea ta e albastră
pământ, foc, apă, aer
eter

Se învață așa cum se zboară
E un cer răsturnat peste noi
E albastră cum din noapte răsare
un astăzi, tu și eu,
amândoi

Zboară ca secunda din ceas
Peste noi plouă veșnic cu dor
Din noapte răsare un cântec
o lună, un soare,
un nor

Din ceas mă rostește privirea
Cu dor legănându-mi suspine
Un cântec sculptat în suav
coboară, atinge,
devine

Privirea ce mângâie-apusuri
Suspine alină, și doruri
Suav poleind cu săruturi
și ochi și tâmple
și zboruri

Apusuri scăldate în zâmbet
Și doruri cu aromă de-azur
Săruturi cufundate-n tăcere
de stele și vise
și pur

În zâmbet se preschimbă cărarea
De-azur, presărând căutare-n
Tăcere cu pas de aproape,
căldură
și îmbrățișare

Nicole