Arhive etichetă | anotimpuri

Anotimpuri de-o vară… ca-ntr-o clipire de ianuarie

 

“Cu alesături de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la câte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.
Curge timpul prin înalturi,
astru poartă lângă astru,
răzbunându-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
Trebuie să-l las, să-mi scape.”
– Lucian Blaga

 

„Culese-ți sunt anotimpurile din franjuri de ființă.”

 

Ați trăit vreodată toate anotimpurile doar într-o vară?

Le-ați simțit vreodată strecurându-vi-se grăbit, curgându-vă lin în suflet și alunecând ca într-o cădere difuză de galaxii pe păr, pe pleoape, pe obraji, pe pielea umerilor… și peste tot ce credeați că erați?

Primăvara iubirii. Val vârtej vrăjit de vară. Tristețe de toamnă de o teribilă frumusețe. O iarnă mută, ca o descumpănită înghețare, de nedescifrat.

Ați luat vreodată de mână văzduhul, dându-i un nume… doar unul, ca mai apoi să alergați împreună printr-un câmp cu flori de sânziene, pierzându-vă de tot urmele prin iarba cu miros cald de iunie? Ați mângâiat moale cu privirea sufletul galben al unei păpădii… sau i-ați suflat mai târziu puful incredibil de imponderal, de nu poți ști dacă există sau nu? Dar roșul macilor, al buburuzelor de pe frunze, din palmă… al trandafirilor incandescenți, le-ați cuprins vreodată într-un zâmbet aprins de fericire?

Vă întreb și de roz. I-ați inspirat vreodată suavul din petale ca desprinse din eter, nuanțe nemaivăzute, sclipiri nepământești…

Munți de aproape rostogolindu-vi-se abrupt în mări îndepărtate, arcuind curcubee de suspin infinit arse adânc de privirea soarelui de august. Picuri magici de ploaie ca de lumină și de senin rescriindu-vă ființa. Orizonturi îmbrățișându-vă răsăriturile și apusurile ca pe niște tablouri definitiv decupate din secunde de cer și coborâte în inimă… pictate pe pânza unor nemaiîntâlnite deveniri.

Și toate… cald sprijinite pe aburul unor dimineți împletite ca de niște degete iscusite, cu fire toarse din cuvinte de dor… și înserări ca de mătase rotind magia stelelor din Carul mare ca pe proprii voștri pași, dar parcă proaspăt desprinși dintr-o roată de nori.

Dar dulcele miros de măr printre raze?!

Odată auriul toamnei poposind în lumină… mă întreb de i-ați simțit vreodată aroma de magic duios și trist îmbrăcându-vă zilele. Copaci despletiți, frunze rătăcind, adieri mohorâte, îmbrățișări aurii portocalii… ca o dulce-amară derivă a neajungerii. A neîntâmplării care totuși se întâmplă. Culori pătrunse ca de un alt puls, nuanțe conversând stins cu picuri de ploaie, crizanteme superbe, dalii incandescente dar toate cu surâsul suspendat… pierdut ca printre constelații.

Și apoi te întrebi… oare iarna va dovedi toată această răscolire? O va mistui? Sau ți-o va prinde crud și pe nepregătite, cu degetele-i de frig, așezând-o în timp ca pe o pecete? Ca pentru o mai-târzie readucere aminte.

Iar luna… privind din al ei argintiu tot acest spectacol încăpându-i întreg ca într-un simplu cadran de ceas, cu un tic-tac abia străbătând vag în exterior, dar absolut asurzitor înspre înăuntru. Fiecare bătaie a secundei, un clopot. Fiecare oră, o clipă. Razele timpului se pierd în nemărginire… lunile au devenit minute, curbându-și conturul stingher ca marginile unei pagini nescrise încă lăsate să ardă mocnit.

Te cutremuri la gândul că pașii te pot purta pe alei, te pot duce unde este de mers, te pot trăi… însă sufletul îți respiră ca undeva separat, distinct, despărțit. Ca dintr-o altă inimă.

Acum, căldura soarelui transpare ca o amintire, căci doar lumina rece mai ajunge stelele, spărgându-se-n albe răsfrângeri trecătoare prin roata de nori rostind repetat diminețile.

Iar înserările… au tăcut.

 

Ați trăit vreodată toate anotimpurile inimii doar într-o vară?

Dar într-o clipire albă de ianuarie!

 

 

Nicole

 

 

 

Munți de argint

 

“Noaptea trecută am visat-o. Eu locuiam pe malul drept al râului
iar ea pe malul stâng.
Fără să știm, ne rugam amândoi în același timp
să primim o iubire adevărată.
Și am primit.
Ne-am întâlnit într-un vis și așa am aflat că împărțim aceeași iubire.
De atunci caut o modalitate de a traversa râul. Nu există pod
iar apele sunt adânci și învolburate. Curenți puternici îl străbat.

Am mers în aval, am mers în amonte dar nu am găsit nimic.
Tot mai caut o punte care să mă ducă la împlinire.
Între timp… iubesc și sunt pe jumătate fericit.”
― Moise D. (Naivul), Între cer şi pământ

 

Pe ape senine, prin munți de argint
plutește-amintirea, se-oprește și-ascultă
Îți simte oftatul, îți mângâie fruntea
și-alunecă moale ca o țesere mută

Te-ntrebi de trecerea-i are vreun sens
pe culoarul îngust al clipelor scurse,
Dar în văile adânci cu susur de timp
se-ascunde suspinul din zâmbete-apuse

Și o cauți mereu, dar pașii-i ușori
coboară cărări și urc-anotimpuri
Pictează un soare pe-o pânză de nori,
cu sufletul dor desprins din răstimpuri

Ea îți este lumina ce-aprinde spirala
și soarbe culoare și umbre în ea,
Ecoul răsfrânt al toamnelor reci,
și-al serilor vis din colțuri de stea

Pășești peste frunze ca peste secunde,
pășești și prin alb de ninsori labirint
Destinul îți pare un tremur de gând
pe ape senine, prin munți de argint

 

© Nicole Sara

 

 


My latest post on Starry Steps:
https://starrysteps.wordpress.com/2026/01/03/d-wallace-peach-reviews-rhyming-dreams-more-wonderful-news-%f0%9f%8c%ba/

 

 

 

 

Și mereu…

 

“There’s this magical sense of possibility
that stretches like a bridge between June and August.
A sense that anything can happen.”
― Aimee Friedman, Two Summers

 

Și mereu anotimpurile
se succed ca o boare,
se topesc unu-ntr-altul ca dulci nuanțe de-apus,
Li se simte-adierea ca atingeri de pagini
căpătând printre rânduri gust de mere
și must

Primăvara îmbie
ca un magic acasă,
îi deschid ușa grabnic cu mult dor de culoare,
Are-un aer curat, plin de dans de petale,
aducându-mi aproape zbor de suflet
și soare

Vara-mi este-adăpost
cu-amintire de tine,
cu polen plin de stele, Carul mare și zbor,
Valuri calde și seri cu atingeri de lună
construind labirinturi din lumină
și nor

 

Toamna-miez, aurie,
caldă… doare a cer,
rece… calcă pe frunze, numai ploaie și vânt,
Umbre trec ca fărâme de prin ceață de lume,
doar tăcere-se-așterne peste zi
și cuvânt

Și mereu anotimpurile
măturând pasagere
pași, cărare și foșnet lin de trecere mută,
Li se simte-adierea ca ajungeri de gând,
numai iarna stingheră se așează
și-ascultă

 

 

Nicole

 

 

Anotimpuri asezonate…

 

…și legate cu încolțire.

Of, chiar așa, vară, toamnă, iarnă și iar primăvară. Curg și.. decurg. Și acum, ca o culme a postărilor mele în ..ne-vers, mai mult decât orice ghiocel, viorea sau brândușă, am pozat și voi răsări o nostimă ceapă. Da, da, poate părea comico-tragic dar e vorba despre o ceapă în toată puterea cuvântului. Și a primăverii. 🙂

Poate mi s-a asortat cu trecerea asta de început de februarie parcă prea însorit? Înspre înainte? Spre ..încotro? Sau poate cu.. astenia? Să vedeți cum a fost.

Bucătărie. Zi după zi ..după zi o tot văd. Printre alte surate de-ale ei, dumneaei ceapa cu pricina a încolțit. Și-a încolțit.. și-a tot încolțit.. Bineînțeles că am urmărit-o cu ochii cât.. cepele, cum altfel. E atât de frumoasă. Priviți.

Sănătoasă, baza oricărei mâncări, chiar  și acel ceai de ceapă pentru tuse chiar funcționează, bună la multe.. Totuși, noi gândim deseori și acel ..ceapă degerată. Și expresia aferentă, cum să nu, se poate altfel? Și totuși, ceapa din această aproape-primăvară e cu totul și cu totul specială. M-a dus cu gândul la …viu. La minunea asta grozavă numită viață. E ..de vis. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie zilele astea.

Și poate vă întrebați ce-o fi cu celelate.. ingrediente, să zicem așa.  Ce-o fi și cu ele, așa cam fără legătura. Păi stați să vedeți cum mi s-au ..asezonat. Veți vedea, e  foarte.. gustos. 🙂

Deci, pe bancul meu de „lucru”, când îmi fac de.. lucru la poze, nu altceva cine știe ce, încă mai rezidă ceva urme de toamnă și iarnă. Dragi și drăgălașe frunze de crizanteme rătăcite elegant, căstănuța primită de Chiț de la a lui verișoară, căstănuță botezată Înțepatu’ (de dați un zoom veți descoperi și de ce), fragmențele de bobițe de beteală roșie și albă de la Moș Nicolae, Moș Crăciun și Anul Nou… Uf, ce mai ghiveci de postare.  Se potrivește mai degrabă la un fel de Aiurite, nu Azurite ..de vineri.

Și totuși, toate toate întrețesute de mine, și a mea astenie, cu minunată și verde încolțire de neoprit. De admirat. La care am adăugat și ceva aromă de ..gărduț. Să-i dea un pic de gust și culoare. De mult viu. De dincolo de toamnă și iarnă. Cu iz de primăvară jucăușă și caldă. Și tentă de proaspăt vopsit, știți cum facem de obicei prin martie sau prin aprilie. Și acum îmi amintesc.. cum vopseam noi, cu mic cu mare, tot ce prindeam prin curte, lemn sau metal. De la scăunele, bancă și leagăn, până la gard. Ei bine, nu roz. Doar multe și aprinse, necunoscute nuanțe de verde. 🙂

Și toate astea, anul acesta, doar pentru că cel Chiț cam răcit (hm.. ceai de ceapă, ..yum sau yuk) nu a vrut nici în ruptul capului să meargă la schi. În ultimii trei anișori a zburat el jucăuș tare pe pârtie la Vatra, cu și apoi fără acel monitor. Și i-a plăcut. Destul de mult. De frumos e frumos tare. Dar nu anul acesta, nu și nu. De data asta am stat la căsuță. Hihi.. am tot privit ceapa cum încolțește delicat, trecând silențios dintr-un anotimp în altul al scurtei ei existențe. Of, cum s-o „eternizez”? Oare pot s-o înrămez? 🙂

Și fuga fuga la.. Serbările Zăpezii. Acum, acum un an. Și chiar doi.. Of, ce mai trece timpul. Cățeii sunt opera lui Chiț. Și cel maidanez, și cei de.. salon. De cabană. Pufoși tare. Iar veverița șugubeață.. hihi, parcă m-a căutat și așteptat să apăs pe buton.

Vă mulțumesc.

Această prezentare necesită JavaScript.

Îmbrățișare portocalie

 

orange whisper

 

Locuiesc acolo
în șoapta fraged portocalie
din odaia caldă a inimii
cufundată adânc
în cristale cu sevă de cer
din raze de ochi scăldându-mă tainic

nu mișc
nici nu respir,
doar savurez
tresărirea
străbătându-mă frunze și  ramuri
cărare de aer, de sânge
care îmbracă anotimpuri în mine
în noi

când alunec în somn
cântecul lunii e primul,
iar zâmbetul nostru
ultimul
ce-mi mângâie chipul

Cum stă Treaba?..

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Mă iau la trântă cu soarele și Mă întrec cu izvoarele

Mă ascund după lună

suflu vânt și furtună

 

în ochi Îmi tremură stelele, în păr Îmi flutură ielele

ploaia-Mi picură-n vine

în inimă am ceruri senine

 

mai stau de vorbă cu marea și dulce sfetnic Mi-e zarea

frate Îmi e curcubeul

suflet de zeu, scarabeul

 

iarba Mi-e verde ștergar, duhovnic, bătrânul arțar

lacrimi de rouă-Mi sunt zorile

surâsuri de mai, toate florile

 

mai merg și la braț cu castanul și Mă-mbrățișez cu platanul

Mă joc cu lumina pe chipuri

Mă cert cu trecătoare  anotimpuri

 

nisipul Îmi picură clipele, iar briza Îmi mângâie-aripile

valul Îmi spală suspinele

gându-Mi atinge colinele