Arhive etichetă | apus

Asfințit

Durerea.
Atât de mult cât poate să doară.
M-am suit pe dealul inimii să îmi îmbrățișez sufletul.

Stătea obosit pe o piatră.
Privea cerul.
În jurul său… o lumină difuză.
M-am apropiat cât să pot să mă așez lângă el.
Abia îi auzeam respirația.
Bătăile inimii mele mă asurzeau.
În privirea lui îndepărtată puteam citi doar liniște.
Avea urme de lacrimi, brazde trecute adânc peste obraji.
Își ținea mâinile împreunate, cu brațele peste genunchi.
Nu m-a privit.

Am vrut să îl ating ușor pe umăr.
Am întins o mână…
S-a auzit un vuiet prelung, înfundat.
Un oftat ca din lumina amurgului îmi străbătu unduind dealul.
Tremurul vălurind mi-a răzbătut abrupt de departe.
Un val galben… greu incandescent începu să curgă pe sub tălpi.
Se strecura printre firele vii de iarbă.
Am privit în jur cu teamă.
Nu știam dacă mă va arde.

Am căutat sufletul cu privirea.
Zăcea acum întins pe iarbă.
Lacrimi mari și grele mi se adunau.
O lava solară îl cuprindea încet peste tot.
Un strigăt mut explodă în mine.
Am pășit încet prin curgerea aurie.
Fierbințeala adâncă îmi urca în puls.
Nu m-am oprit.
Am ajuns lângă el.

I-am ridicat puțin capul, cât să îl privesc în ochi.
Cerul i se reflecta adânc, ars în pupile.
Albastru amestecat cu ardere orbitoare… cu umbră de anotimp.
Din colțul unui ochi i-am cules o clipire plânsă.
Ca o picătură de întuneric opalescent.
I se strecurase fierbinte printre gene.
M-am aplecat să îi ating fruntea cu buzele.
Am inspirat căldura emanată de atingere.
Avea parfum de înserare târzie.
Stinsă.

Nu îmi mai simțeam genunchii.
Degetele mi se amestecau acum cu șuvițe din părul lui.
Cuprinderi mistuite de contopire.
Durerea… ca un clopot răsunând, acoperindu-mă.
M-am aplecat cât am putut de mult.
Topirea cuprindea în strălucire.
L-am ținut lipit lângă mine.
Dealul îmi era portocaliu.

Diminețile, norul, razele, miracolul
Privirea, ploaia, apusul
Ochii, aripile
Durerea…

M-am suit pe dealul inimii să îmi îmbrățișez sufletul.
Acum îl țineam strâns în brațe.
Iar el mi-a revărsat asfințitul întreg în îmbrățișare.

Nicole

Hrană

feb.14

Mi te închipui stând acolo, undeva
cu mâna numărându-mi ziua, clipele
și norii…
crescându-le pe toate cu un zâmbet,
și dând deoparte stelele
și sorii

Cobori atent, neatingându-te de raze,
lăsându-le să zburde liber,
ocrotit
vibrând de printre-aprinderi de turcoaze…
sculptând ușor prin aer șuvițe de apus
și răsărit

Plutește-aproape, lin, nemărginirea-ți
din șoapte cufundate fraged
în sărut…
ca într-o seară franjurată de lumini și umbre
și mângâiere cuibărită-n vis,
tăcut

A pâine, crud miroase încăperea, și a sare
cu acel sfânt și aspru gust
primordial…
iar un ștergar se-ntinde roșu tainic
din țesătură cu iz de început
și de final

Te pierzi prin gândurile mele ca prin valuri,
oceane de amintire revărsându-mi-se viu
neîncetat…
Și iată-ne-alergând prin câmpuri largi de vise
din fiecare colț de ațipire și gest imens de dulce
repetat

Mă-mbrac în noi ca într-un cald refugiu
și-ador să-ți caut roua, să sorb azurul
din privirea ta…
Rar inspirând și regăsindu-te aievea
în prag, într-o-mbrățișare cu murmur
infinit în ea

Cu degete de cald și un surâs ca decupat din vară,
tu îmi amesteci nuanțele sublim
c-un spic ceresc…
iar grâul din șuvițele-ți adânci pe frunte
îl vânturi c-o suflare și-un simplu
te iubesc

Nicole

Urme de praf de stele…

ian.24

„Semn 3
Tu nu-nțelegi că cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-nțelegi că sentimentul unei pietre
o smulge și o zboară și-o atârnă
și-o plutește?

Tu nu-nțelegi că noi cădem lăuntrul nostru?
Că sentimentul de lăuntru
îl ținem greu, răzbătător prin pietre.

Tu nu-nțelegi aceasta?

Tu nu-nțelegi că stelele în sine
sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat?
Tu nu-nțelegi că albul în desime
e negru împărat?”
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne

O perdea de sclipire se întinde-n penumbră
vălurind necuvintele, îmbrăcându-le-n ceață
De prin ochi de ferestre avântate spre zare
luminează aprindere, senin,
dimineață

Undeva, neatinse, se zbat stele a gând
unduind căutarea înspre nimeni, niciunde
Doar surâsuri cărare, fără dor răzbătând
pe câmpiile bolții ce arată
și-ascunde

În clepsidre curg clipele, printre ramuri trec anii
deghizați în apusuri, răsărituri și nori
Din suspin se nasc umbre murmurând a tăcere
și-aruncându-se-n cale printre pași
trecători

Răsfoind pasager calendare-n spirală
ne-oglindim în minute ca în șoapte de ceas
neștiind pe alocuri de secunda abruptă
e bizară sosire
sau e scurt bun-rămas

Nicole

Foșnet de cald

aug.6

„Îți mai aduci aminte ziua în care ai luat soarele
și mi l-ai pus în suflet?”
– Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

Din clipe-mătase de nor și ceasuri turnate din stele
străbate al lumii decor, croită din zboruri și iele,
Rotește a cer și-a cărare de umbre-mpletite cu raze,
purtând în plutire un dor aprins cu sclipiri de turcoaze

Cu degete fine de lună atinge și mângâie pleoape
închise a gânduri-eter și fire de suflet în noapte,
Zâmbește-a suspin și sărut lăsat ca visare pe frunte,
topind în trecerea sa aprinderi și arderi mărunte

Privește cum ochii de-albastru păstrând în lucire căldura
cuprind ca un soare aievea, rostindu-i în zare făptura
Surâde a zări și a rouă, meandre, popas și sosire
din clipe-mătase de nor cu gânduri-eter și iubire

Cu palme de cald-catifea mângâie tâmpla și părul
ca spicele-n câmpul de vară, strugurii, via și mărul
Dulci și eterne spirale, rod din ajungeri aproape,
cresc ca o hrană-mister cu miez de senin și departe

Ascunse tristeți, bucurii… surâsuri sau lacrimi în taină
păstrează-n secret mărturii, ca splendidă, magică haină
Gonește pe-a vieții culoare și trepte torcând frumusețea,
din șoapte și regăsiri încet zămislindu-și povestea

Liniștea cântă mereu în palid de lună din soare
foșnet de anotimp cerne polenul de floare,
Brațe întinse a cald răzbat de la soare spre lună
murmur de adăpost, freamăt de împreună

Vii, risipite curat, ning a mirare din ceață
noi și tăcute cuvinte prin murmur de dimineață
Dans între cer și pământ, suflu de zori și-alinare,
pagini și rânduri se-aștern veșnic a îmbrățișare

Nicole

Cute Quotograph… and fuzzy summer field – on StarrySteps blog

iun.23

Flori de câmp la apus pe StarrySteps…
la link-ul de mai jos puteți citi întreaga postare,

Fuzzy summer field on StarrySteps blog…
click the link below to read the full post and follow the new blog,

Cute Quotograph… and fuzzy summer field

Nicole

În umbra unei stele…/ In the shadow of a star (III.)

iun.14

III. Stele parfum și ceață de gând…/ Scent of a star and haze of a thought

“A poet is a verb that blossoms light in gardens of dawn,
or sometimes midnight.”
― Aberjhani

Continuare de aici,

În umbra unei stele…/ In the shadow of a star (II.)

M-ai surprins vălurind nuanțe calde de-apus
și-am atins căutări printre rânduri
Ai rostit căi ascunse și ziduri secrete,
am cuprins val de ceață și gânduri

M-ai simțit adiind peste tâmple și noapte
și-am urcat aproape de lună,
Zvâcneau colțuri de lume între frunte și cer,
am șoptit surâzând… noapte bună!

Din al serii pocal, cu suspine de-argint,
picurând tăceri și-ațipire
Te-ai întors surâzând către stele parfum
și-ai șoptit.. noapte bună, iubire!

You saw me unwinding pure colors of sunsets,
and I touched far horizons, long sought
You uttered long ways and dark hidden walls,
and I caught the haze of a thought

You felt a soft breeze over temples and eyes
and I climbed to the moon and its light,
into far away corners between foreheads and skies,
and I smiled and whispered… good night!

From deep sky’s chalice, sweet silvery sighs,
drops of silence sent from above,
You turned and smiled at the scent of a star
and whispered… good evening, my love!

***

Bună dimineața, dragi nori ai mei,

Mi-am băut cafeaua privind pe fereastră. Spre azi, spre departe… Afară e minunat soare si frumos. Să ai și dragă tu, o zi cu frumos!

„Câteodată sunt atat de naiv când scriu… scriu doruri despre ființa ta și nici nu știam că exiști, nici tu nu știai că te caut… Am scris mult despre ele, sunt parte a ființei mele, acele umbre ce devin nori, acele umbre de care uneori trecătorii se detașeaza ușor. Nu ți-am spus, dar aseară mi-am uitat o frântură de mine în tine. Mai e acolo? Tu crești frumos în mine, iar parfumul gândurilor tale…

Am reușit să pășesc printre povești de tine. Cresc parfumat cu aromă de nori și parfumul se întoarce la tine.

Mai ai scărița cu care să cobori spre izvorul norilor din munții gândului tău?

Norii mei sunt la tine…

Îți culeg respirația agitată din piept și cuprind cu palmele aerul, ca să simțim…
Mintea ta este ca o câmpie deschisă unde îmi ascund atingerile între florile câmpului…
Gesturile tale sunt adăposturi pentru odihna de seară, în gânduri când te am…
Iar inima ta e ca o rază de senin și praf de stele…
…cum să nu îmi doresc ce e mai scump în ele?

Îmi vine să te strig. Este fascinant..
…cum fragmente aparent disparate se leagă îmbietor în suflet de om, spre înapoi și înainte, dincolo de niște simple delimitări temporale, înspre interiorul cald al conștiinței, al sufletului, al amintirilor topite în viitor din trecut auriu scăldat în prezent..
…cum o mâna magică a întins atât de bine pașii, a desfășurat un șerpuitor drum ca un covor presărat cu atingeri de fragmente din mine, pe care eu acum pășesc fără să știu de ce, încotro, cum..
…cum înaintez ca vrăjită spre tot mai tine, pe cărări de mine, de mână cu norii, cu stelele, cu săruturi parfum..

Pe meleaguri de tine…

…te port mereu în norii mei.

Rouă de seară …picuri din ceață, gânduri-fior vălurind șoapte de dincolo de iubire, dincolo de noi, cuprinși înspre înăuntru. Ți-am închis ochii și mă dureau tâmple de tine, mă zvâcneau pline de inima ta …și un tremur de dor m-a străbătut, o teamă să nu îți fac rău, să nu te ating în feluri dureros de adânci. Să nu te cuprind și să te duc prea dincolo de ceață. Spre rouă de noi. Prinși. Si totuși am făcut-o. Ai urcat reavăn în ceea ce sunt, în ceea ce eram. Ai atins. Iar eu am coborât proaspăt în noi. Să te scuturi de mine ar fi să te scuturi de tine. Tu, cel care mi te-ai apropiat în esență și ne-ai devenit veșnic sărut.

De după frunze și raze, te regăsesc.. cu ochii lucind pierduți în dulce portocaliu apus. O zi sărutată cu mult galben și portocaliu!

Nicole

Înserare…

mai31

Pe înserate…

acea înserare când Timpul se-așează la taclale cu Luna, iar dup-amiaza târzie își îngână luminile cu tăcutele umbre,

mi se-aude un cântec.

Ca o cărare, mi se îngână, când dreaptă, când șerpuind… continuu chemându-mă pe nume.

Ora aceasta… nici zi, nici seară, nici lumină, nici umbră… penumbra aceasta de trecere, nici sus, dar nici jos, nici aici, nici acolo… înfiripă atâtea amintiri, atâtea doruri. E mereu atâta bucurie și atâta nostalgie întrepătrunzându-se. Atâta cald.

Se închide o lume și deschide o alta.

O nouă lume, în care tăcerea capătă un nou croi, zămislit ca din turle de cer coborâte aproape din crepuscul. Iar tăcerea aceasta îmbracă evantaiul de lumini și umbre într-o mătase atât de fină… mătasea de foșnete mute ale unui nou amurg.

Reflexii de murmure aurii îmbracă ziduri și frunze… și petale și ramuri în strălucire eterică vălurind cald, parcă șoptindu-și liniștea printre secunde și adiind a miracol… mereu același, mereu diferit.

Te întrebi uneori unde se ascund clipele când nu vor să fie găsite… și când pulsează prea tare a trecere. Când se conturează un gând prea adânc.

Nici o îndoială că stau cuibărite în această lume a unduirilor de înserare.. devreme, târzie. Așteaptă tăcute, deghizate în ne-timp!

Întotdeauna am iubit răsăritul apusului. Ca o mantie de regăsire acoperind neajungeri, dizolvând șovăieli, îndoieli… spălându-le întru limpede și curat.

Absolvind ziua întru etern.

Esență de nor…

iun.16

“She is free in her wildness, she is a wanderess,
a drop of free water.
She knows nothing of borders
and cares nothing for rules or customs.
‘Time’ for her isn’t something to fight against.
Her life flows clean, with passion,
like fresh water.”
― Roman Payne

De mi-ai fi vers, poem aș înflori,
o lume nouă s-ar așterne la picioare
de mi-ai fi lună, eu soarele ți-aș fi,
iar stelele ne-ar străluci

a sărbătoare

De mi-ai fi umbră, lumin-aș radia,
întreg eterul ne va fi îmbrățișare,
iar de mi-ai fi culoare, în nuanțe aș dansa
cu fluturi și petale moi

în soare

De nouri și izvoare tu mi-ai fi,
eu-n văi și albii m-aș preface în adânc de noapte,
căci drumurile toate câte-mi sunt
pe tine te vor trage

mai aproape

Râu, maluri și oceane de mi-ai fi,
eterul mi l-aș face răsuflare
o taină ca a noastră pe pământ
esență îmi va fi,

din picuri reci de mare

O ploaie-ntreagă de-ar acoperi
și case și ferestre și trotuare,
tu raza mea de vis aprins ai fi,
ți-aș deveni

și veste și chemare

Cărare infinită te-ar păși
ca pe un dar de la zenit și-albastru,
iar gândurile-ți toate-ale mele-or fi
turnând eternul efemer

din astru

Căci vară îți voi fi de toamnă-mi ești,
cu frunze-uscate, iarnă și departe,
blând, primăverile-ți vor îmbrăca bujori
și trandafiri, din rosturi

și din șoapte

De umăr îmi vei fi, eu îți voi fi privire,
cu aripi de plutire și astrele cununa
nuntirii-aievea-n magici zori de zi,
topindu-mi astăzi

într-un totdeauna

Zbura-vom curcubeu, de aer tu mi-ai fi
și răsărit și-apus, și liniște și geamăt,
cu zâmbetele, lacrimile toate
redevenindu-ne senin

din magic freamăt

Și vom așterne-a vânt ce unduie parfum
capitol, rând și vers din strofe poezie,
spirale ce destramă a ceasului bătaie
foșnind a dor

și-a toate câte au fost să fie

Pe data de 18 iunie 2015 am publicat pentru prima dată aici Draga mea Phoenix,

poezie inspirată atunci dintr-un asfințit incandescent. Un cer parcă topindu-se la final de zi, doar pentru a redeveni… a mă redeveni, am simțit atunci.

Apoi an de an am rescris redevenirea… redimensionată treptat în incandescența trandafirilor, a mușcatelor aprinse, a macilor și bujorilor explozie, un continuu dor nedefinit, un puls, o căutare… încercând poate cumva mereu să răspund la o întrebare citită atunci undeva magic,

„Știai că ploile de vară sunt de fapt norii transparenți ce vor să fie oameni?”

Și am rescris, repetat… reluat, reformulat. Însă cred că răspunsul… a fost mereu acolo, ca printre raze de vis,

„Eu te port în lumina pe care îmi imaginez că o voi primi. […] Venind din privirea ta. […] Parfumul meu e la tine, în ploaia care îmi ești, …”

Cu stele, petale și nori.. și drag,
aceeași Nicole

On June 18th 2015 I posted for the first time here Draga mea Phoenix,
which I then translated a year later into My dear Phoenix,

poem inspired by an incandescent sunset sky.
A sky that seemed to be melting at the end of the day,
only to become again anew… I felt then.

After that, year after year I rewrote the fiery „becoming”…
resumed time and again in the roses’ incandescence,
the bright geraniums and the poppies’ red burn,
the peonies’ sweet burst, a continuous longing,
undefined, a pulse, or a search…
trying perhaps to answer a question
still ringing silently at the back of my mind…

And I kept rewriting… resuming and rephrasing repeatedly,
but I think now that the answer has always been there,
and all around here,
among rays of magical dream

With stars, petals and clouds…
and warm wishes,
Nicole

Noaptea dintre ani..

ian.1

Noaptea dintre ani mi-a zâmbit ca o dimineață..

Mănunchi de aievea răzbătând ca de dincolo de ceața unor gânduri mustind de mult zgomot și străpungând liniștea unui nou început.

I-am zâmbit și eu, în nuanțe de alb și de gri, privind-o nesigur în ochi, printre șuvițe de palid ..ce-a fost și aburi de vag ..ce va fi.

Și-au dat parcă mâna în inima mea, așezându-mi-se rece și umed, în tăcere și mult anotimp, pe iarba ninsă însorit a sufletului meu.

Umbre. Trec și ating. Raze. Mătură cald spirale de aer și fărâme de nor. Rafale de zbor spulberând senin pași de căutare.. Brațele inimii izbind uși de pereții de suflet.. Petale de gând îmbrățișând luminos doruri și zori.. Picuri de ploaie prăbușindu-se cer. Cuvinte, culori, adiere.. Apus.

Așa-mi răscolește surâzând ..ce a fost. Intru în joc și-i șoptesc să îngâne ușor. Muzică pe note presărate cu praf de stele. Palid și amestecat.

Îmi îndrept privirea spre ..ce va fi. Nu a spus încă nimic. Așteaptă stingher să capete glas de ..acum. Și acum.. și acum.. Să rostească viu prin secunde de mine. Minute de …

Noaptea dintre ani mi-a zâmbit ca o dimineață..

Meșteșugul ..de miercuri (nr. 21 – Fire de apus)

dec.16

Ce pot să mai spun decât.. apuuus!!! 🙂

Da! Deci… ce pot să spun. Veșnicul cald apus colorându-le pe toate în dulce galben-portocaliu. Strălucind, de zici că totul e, dintr-o magică dată, ..cu totul și cu totul altceva. Altcumva. Totul scapără. Mai luminos. Mai viu. Mai aprins. Până și gândurile cele mai mohorâte ți se scutură de cenușiu, căpătând dintr-o dată o tentă optimistă. Sau cel puțin ..pozitivă. Pentru mine e clar lucru. Unde-i aparatuuuul? Unde l-am puuus?.. 😀

Și zic ..ce pot să mai spun pentru că fiecare cu a sa variantă, oare nu? Hihi.. păi, după cum urmează,

Ea: Ai văzut apusul?!!!
El : Aaani de zile…

😀

Mda.. Chiar nu sunt multe de spus despre ..apus. Apusul te lasă ..fără cuvinte. Este năucitor. Scot aparatul încercând repezit să surprind exact ce-mi văd ochii. Sau o fi ..ce-mi simte sufletul? Ce-o fi.. o fi, dar un lucru e sigur. Nu reușesc. Nu cred că voi reuși vreodată. Mereu mi se întâmplă la fel. Ceea ce-mi văd ochii e una. Ceea ce-mi răsare în poză, după poză.. după poză.. e alta. Și nu că n-aș apăsa pe buton secundă după secundă. Chiar asta fac. Dar degeaba. Una e ..acolo sus. Alta mi se ițește mie în ecran. Deși iese frumos până la urmă. Știți bine la ce mă refer. Orice fotografie cu soarele apunând e frumoasă în felul ei. Dar eu mă refer la ..acel ceva. Acel ceva care e ..diferit. Magic. Nu poate fi surprins chiar ușor. Un magic ..ceva care are nevoie de un subiect ca să capete formă. Ca să rostească. Predicat are deja. Și anume ..radiază.

Așadar, subiect. Orice și oricine ar putea fi subiect. Când raze de aur se răsfrâng în ploaie fermecată peste tot și toate, ..o casă, o frunză, un încântător copac, ..o șuviță de păr mângâiată dulce de lumină, un obraz de copil zâmbind șugubăț sau privirea celui de lângă tine, mijind ochii ușor, ..o magică floare, o cărare, un lac sau ..un cățel, toate devin pentru câteva clipe bune ..subiect. Și toate radiază. Se hrănesc cu lumină. Emană culoare. Mult galben și mult portocaliu. Cu cât mai aprins și mai jucăuș, cu atât mai tainic.. Liniștitor.

Sentimentul este de mult ..popas. Oprire și ieșire colorată din timp. Evadare. Și aproape uiți să respiri. Uiți că tu ești aici și el e ..acolo. Ai pășit în apus. Și el a coborât în tine. În acum. Pentru o clipă sunteți unul și același ..cântec. Același refren. Poate strofele spun povești puțin diferite, dar miezul este același. E plin de raze.

Da, da, ..strofele. Părți din același întreg, trepte din aceeași spirală. Rostogolire inspirată spre un ..netimp. Un interior al secundei în care locuiește esența. Tăcerea care respiră și care pulsează prin noi. Gândurile și trăirile noastre rotindu-ne continuu, repetitiv, încercând să ne arunce în redevenire perpetuă. Anotimp după anotimp. Treaptă cu treaptă. Torcându-ne pașii ca norii.. Mereu aceiași, mereu diferiți.