Arhive etichetă | cald

Pe calea norilor

„Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …
Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă
Arareori un vultur cu aripe bălane
Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară”
– Vasile Voiculescu

 

Ea:  De ce?
El:   De vis…

 

Odată, în mijloc de august fierbinte, o fată cu pas visător unduios îl găsea,
apoi îl învăluia și îmbrățișa… trecându-și cu drag degetele parfumate prin părul său auriu,
mângâindu-i obrazul și iubindu-l mult…
iar el, surâdea ușor, ca unor șoapte suave, portocalii.

Șoaptele pluteau infinit… de parcă ea poate fi zărită și acum,
apropiindu-se ușor, întinzând rază după rază de ea înspre făptura lui și sclipindu-i încet.
Va mai putea ea oare să-l ajungă?
Are încă spre păstrare o cheie de la sala pașilor de curcubeu, pe care el i-o dăruise într-o seară
din acea vară, pe când o cuprindea de talie, vesel din mers… sărutând-o și zburrrând cu ea magic în nori.

 

Odată, înspre final de septembrie și început de toamnă, făptura i se trezea lent din amorțire,
pe buze simțind o atingere dragă, pe păr o mângâiere…
iar pe gât o suflare ca a unui sărut.

Știa că le mai simțise parfumul.

Apoi cu un zâmbet îngândurat, el inspiră aer de reamintire, deschizându-și inima
ca pentru a răspunde atingerilor familiare de cald, iar ochii săi începură să prindă din nou culoare…
o irizare ca de sidef.

Ca de niciunde, prinsă i-a fost mâna dreaptă de mijlocul fetei… și ca dintr-o reamintire adânc ascunsă,
se apropie de buzele ce îl sărutaseră și încet șopti:

Mi-a fost dor de tine!

 

În nori erau tunele. Ea nu se gândise.
Cu privirea pierdută ca în abisul lumilor de dincolo, ea doar privea.
Pe nesimțite, însă, alunecă, simțind că urcă ca-ntr-o lungă cădere spre un tărâm aproape uitat…
un labirint al gândurilor mult obosite care începeau să o soarbă înspre înăuntru.
În nori, ca și în vis… este oare posibil?

„Există un labirint în nori, dar știu că nu te-ai gândit. Sunt tunele albe, interminabile…
cu scări interioare.

Deși e casa ta, sunt sigur că încă nu ai găsit poarta. Azi te voi duce acolo.
Am o cameră unde țin cheile de la diverse culoare prin labirint.
Azi îți voi da cheia de la Sala Cărților de Curcubeu, scrise pe pagini de cristal.
Nu le poți citi cu ochii, pentru că nu sunt scrise așa.

Le poți citi doar cu o atingere plină de dragoste.”

 

Prin nori mereu îi apăreau trepte așternute înspre el. Înspre înainte și înspre în sus.
Așa simțea, că i se ivea iar și iar, încă și încă o treaptă, miraculos…
pe care putea să pășească nestingherită fără a ști încotro.
De printre picurii de timp eliberați de zbor, ea se auzi strigându-l,
dar fără a-i pronunța numele.

Un strigăt ușor umezit de ploaie se întrețesea cu gândurile lui. Da, era ea.
Ea și strigătul ei de dor, pe care el nu îl uitase.

O auzea pășind pe culoarele nesfârșite, tăindu-și cale printre raze…
îi simțea gândurile întrebătoare călăuzindu-i pașii pe cărările noi…

și fără să ezite, îi răspunse, cu un ecou de dor ca pentru sine.

Am atâtea să-ți spun. 

 

Răsuci cheia în ușa imensă și grea, care se înălța mlădios ca pierdută în zări.
Aceasta i se deschise înspre o încăpere luminoasă, fără pereți… parcă fremătând a toate gândurile foind vreodată a iubire.
Aerul ca de mărgăritar foșnea a toate rândurile așternute din inimă de la începutul anotimpurilor…
făcând ca înapoi să însemne înainte.
Să cobori atât de adânc în întuneric încât să devii lumină.
Poarta îi fusese mereu aproape. Una cu propriile-i gesturi, proprii pași…

“Te voi regăsi în zorile unde îmi răsar clipele suave de tine, așa cum diminețile o fac,
într-o încăpere tainic redescoperită, cu mireasmă mereu proaspătă de curcubeu.
Iar tu, simțindu-mi prezența, vei redeveni arcuri de culoare caldă, îmbietoare
revărsându-se și cuprinzându-mi din nou ființa.
Atingerea minții mele nu te va mărgini, ci te va inspira și-ți va deschide mereu alte și alte ferestre spre noi lumi demult cufundate în inima ta.
Și-mi vei răzbate dincolo de bolți, atât de departe…
înspre un etern al nostru, aproape și împreună, suspendat cu raze de cupola visării.

Nu vrei să ne pierzi lumea.”

 

Rotocoale de ceață se risipireau ca triste ramuri îndepărtate la întâmplare de o mână invizibilă, iar acum

cristalul paginilor deveni repede orbitor de strălucitor, cu mult mai puternic decât vreodată până atunci.
Ea le simți lumina viu străbătând-o până-n inimă și putu să le citească doar zăbovind asupra lor cu atingeri pline de drag, crestate transparent pentru el, din a sa plutire.
Se întrebă dacă va putea pătrunde taina acestor atingeri nemaivăzut de frumoase. Nemaiîntâlnite.
Dar nu mai putu decât să cuprindă cu gândul plin de căutare și cald, privirea albastră, pătrunzătoare, pe care i-o simțea acolo.

Și acum… acel dulce senin al rătăcirii o ajunge pe calea neinfinită a norilor, iar ea mereu îi surâde, murmurându-i,
– Nu pot privi îndelung, căci imediat mi se deznoadă aripile înspre infinit… și nu mă pot opri.

 

Cu gândul mereu ajungând-o din urmă, el îi îmbrăca dorul în vrăjite cuvinte, iar acum

ca printre fire de borangic dansând magic prin aer, rotind cu suplețe printre umbre, el îi zâmbi…
ca pentru a-i închide ochii,
ca ea să-i simtă necuprins picurii de soare întrepătrunși și topiți printre litere.
Știa că pentru ea, rătăcirea e rimă-soră cu fericirea. Și îi așternu rânduri,
șerpuitoare alei împletite cu dăruiri rostite ca din netimp, presărate cu susur din adieri proaspete de vară.

Și din al său glas, se furișează și acum aievea curenți de iubire blândă, liniștitoare, rugând-o,
– Nu rătăci îndelung, căci imediat ți se aprind aripile la infinit… și nu te pot opri.

 

Și… nu o putea opri.

 

 

Nicole

 

 

 

 

Meșteșugul ..de miercuri ce răsare cam ..marți, uite-așa!

 

Oare chiar să ne fi sosit cea.. dulce primăvara?! Hmm.. sau doar sora ei mai mică, iarna târzie.. 🙂
Păi cum altfel, dacă azi a fost, și încă toată ziua, o minune de.. raze

..exact așa,

 

După ce mai ieri, cel de răs..alaltăieri, fusese un alb aaaalb de te rătăceai printre bârrr bârrr.. 😦
(deși frumos, nu zic nu, dar de le-aș fi zis asta degețelelor de pe buton și.. butoane, ele de colo.. hm, mda, bine, ..mai vedem noi, tu vorbești cu trei geci la purtător?! Hihi.. 🙂 )

..cam așa,

 

Un alaltăieri rece, ce mai,  dar care-a trecut minunat, peste weekend, prin ceva atât de frumoooos, de m-a-ncântat până peste poate, ..și peste bârr, bârr, 😀

..uite-așaaa,

 

Eu una, așa cum mi-a fost azi de.. solar, lumină și cald, chiar nu prea mai vreau înapoi la..

..da, da, uite-așa! 🙂

 

Și mai sper că nici voi. Ce ziceți, o fi prea devreme s-o chemăm cu drag pe zâna primăvară să ne-ncălzească-nverzească-mbobocească-nflorească peisajul de-acum?!

Nu de alta dar, pozeee… 😀  Chiar așa!

Din când în ..gând, în ..cuvânt

 

flake petals

 

 

Chiar nu am nimic de spus,
poate doar ninsoarea..
poate doar dorul
din inima mea
ce cu soare va ninge

ploaie petale de gând
de cuvânt

 

noian de fulgi căutători
așteptând să atingă
așteptând să se stingă
înlănțuire de moale și alb
și aer prea rece

și multă, foarte multă
lumină

 

am aflat că a ninge cuvinte
e doar un alt fel de a plânge

..un alt fel de cald

 

 

 

 

 

Vocea din vis

„Aud vibrând vocea ta în toate zgomotele lumii.”
– Paul Eluard

Cu brațe de foșnet și val
îmi intră adânc în timpane
produce vibrații oceane ..m-azvârle rotită pe-un mal

Mângâie țărmuri de mine
îmi picură cald în auz
pulsându-mi blând și difuz ..susur, maree, suspine

Învăluie gânduri și șoapte
plutindu-mă neted, grăbit
glas misterios, infinit ..ca unde pe nisipul din noapte

Cuvinte ca boabe de viu,
amestec de proaspăt și crud,
mi-ating freamătul ud ..pictându-mi-l dor argintiu

Un murmur de lună și stele,
coboară pe zgomot de ape
cu zbucium de catarge și vele ..tăindu-mi adânc printre pleoape

Vântul duios, adierea,
mi-alunecă peste obraz,
vocea nu-mi dă răgaz ..tăcându-mi toată durerea

 

Dincolo de …cald

 

O ființă mult dragă mie, cu ochi și suflet albastru ocean, mi-a spus odată demult, râzând, că eu aș fi fost ca un fel de cuvântătoare ardere. Pe de o parte, o combustie abrupt de intensă. Pe de alta, ..o lumânare arzând molcom, neîncetat.  A ținut chiar să îmi arate atunci că simte animându-mă  un bizar soi de foc care se aprinde miraculos de repede, dând glas și ființă  unei făpturi ușor agitate care, la cea mai mică atingere de mișcare, intră doar în câteva fracțiuni de secundă într-un fel de viteză întâi a ..ființatului. Ca o îmbrățișare dăruită puțin pripit, uneori cu iz de aiureală și deseori lipsită de orice fel de ezitare.  Sau ca o ploaie neașteptată de vară, rece și cald ..din boare de senin. Și poate ca un surd și prelung suspin dintr-o fățișă căutare de sens. De apropiere și mult ..bine.

După ceva timp de-acum, înțeleg și eu, treptat dar și brusc, ..tot așa cum se cade în cel mai adânc somn, că exist cumva ca un dans, ca un joc. Un joc foc și pară, de ființă puternic însetată de rost. Ca de aer. O creatură cu jar parcă picurat în artere, făcând piruete pe trepte de nori, sărutând stele, mângâind raze de lună, lovind cu creștetul al ..pururea cer și aruncându-se viu ..salturi în gol. Printre zâmbet și lacrimă. Plâns și surâs. Pași încrezători spre înainte sau cuminte mai în lateral. Mulți pași înspre înapoi, printre fărâme de viață, atingeri moi de cuvinte, adiere de flori ..toate de o cumplită frumusețe. Încântător de ..adevărate. Pe un drum liniștit care se întrezărește ca printr-o flacără curată de om pâlpâind tăcut precum o zbatere.  Ardere de dincolo de fluturare de aripi ca de ramuri în vânt, ce neobosit par să se înfrupte, cu mult prea multă bucurie, din aerul plin de culoare și sunet. De lumină și viață. De vis…

warmth

 

Cer..

„Cerul este un freamăt, o boare,
o atingere imperceptibilă
în adâncul inimii tale.”
Vasile Lovinescu

 

se împrăștie-n jur un strop de azur
ca visele calde să prindă contur
se stinge cu dor, cu magic ușor,
se mângâie blând cu fraged cuvânt
solare priviri pe creste, pe văi,
rituale apusuri în triste odăi
să urci și să zbori furate culori
cu noaptea de mână,
..cu inima zori

away

 

aruncându-se dulce, duios piedestal,
din ochi de oceane albastru cristal
mă-nvie și doare printre unde fierbinți
plutind printre raze somnoroase, cuminți,
o boare de cald ce învăluie zbor
o zbatere pură în sunet de nor
subtilă atingere sublim repetată
un cântec de nai, văpaie curată

 

un freamăt senin printre holuri cenușă
măturând podele de sumbru și crud
și izbind de perete ușă cu ușă
un sfânt joc zănatec, fantastic, absurd
și se pare că pleci, că te pleci și că ceri
o altă sentință, alt dor,
..un nou drum
cu fraged miros de floare de meri –
privesc în oglindă adânc,
..cer acum

 

Căpșuna …albastră

a venit primăvara și iubirea plutește
în aer, pe străzi, în ochi strălucește
i-am zis ca aș vrea o zi doar a noastră
și el mi-a dat o căpșună albastră!..

mi-a prins-o în piept, pe păr m-a atins,
în sufletul nostru o stea s-a aprins
pe cerul iubirii răsare și-o lună,
iar inima mea e o albastră căpșună…

nu pot trăi fără căpșuna albastră
și văd că deja a-nceput să roșească…
e plină de dulce, de soare si dor
căpșuna albastră, un cald mărțișor..