„Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …

Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă

Arareori un vultur cu aripe bălane
Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară”
– Vasile Voiculescu

Ea:  De ce?
El:   De vis…

Odată, în mijloc de august fierbinte, o fată cu pas visător unduios îl găsea,
apoi îl învăluia și îmbrățișa… trecându-și cu drag degetele parfumate prin părul său auriu,
mângâindu-i obrazul și iubindu-l mult…
iar el, surâdea ușor, ca unor șoapte suave, portocalii.

Șoaptele pluteau infinit… de parcă ea poate fi zărită și acum,
apropiindu-se ușor, întinzând rază după rază de ea înspre făptura lui și sclipindu-i încet.
Va mai putea ea oare să-l ajungă?
Are încă spre păstrare o cheie de la sala pașilor de curcubeu, pe care el i-o dăruise într-o seară
din acea vară, pe când o cuprindea de talie, vesel din mers… sărutând-o și zburrrând cu ea magic în nori.

Odată, înspre final de septembrie și început de toamnă, făptura i se trezea lent din amorțire,
pe buze simțind o atingere dragă, pe păr o mângâiere…
iar pe gât o suflare ca a unui sărut.
Știa că le mai simțise parfumul.

Apoi cu un zâmbet îngândurat, el inspiră aer de reamintire, deschizându-și inima
ca pentru a răspunde atingerilor familiare de cald, iar ochii săi începură să prindă din nou culoare…
o irizare ca de sidef.
Ca de niciunde, prinsă i-a fost mâna dreaptă de mijlocul fetei… și ca dintr-o reamintire adânc ascunsă,
se apropie de buzele ce îl sărutaseră și încet șopti:

Mi-a fost dor de tine!

În nori erau tunele. Ea nu se gândise.
Cu privirea pierdută ca în abisul lumilor de dincolo, ea doar privea.
Pe nesimțite, însă, alunecă, simțind că urcă ca-ntr-o lungă cădere spre un tărâm aproape uitat…
un labirint al gândurilor mult obosite care începeau să o soarbă înspre înăuntru.
În nori, ca și în vis… este oare posibil?

„Există un labirint în nori, dar știu că nu te-ai gândit. Sunt tunele albe, interminabile…
cu scări interioare.
Deși e casa ta, sunt sigur că încă nu ai găsit poarta. Azi te voi duce acolo.
Am o cameră unde țin cheile de la diverse culoare prin labirint. Azi îți voi da cheia de la Sala Cărților de Curcubeu, scrise pe pagini de cristal.
Nu le poți citi cu ochii, pentru că nu sunt scrise așa.

Le poți citi doar cu o atingere plină de dragoste.”

Prin nori mereu îi apăreau trepte așternute înspre el. Înspre înainte și înspre în sus.
Așa simțea, că i se ivea iar și iar, încă și încă o treaptă, miraculos…
pe care putea să pășească nestingherită fără a ști încotro.
De printre picurii de timp eliberați de zbor, ea se auzi strigându-l,
dar fără a-i pronunța numele.

Un strigăt ușor umezit de ploaie se întrețesea cu gândurile lui. Da, era ea.
Ea și strigătul ei de dor, pe care el nu îl uitase.
O auzea pășind pe culoarele nesfârșite, tăindu-și cale printre raze…
îi simțea gândurile întrebătoare călăuzindu-i pașii pe cărările noi…
și fără să ezite, îi răspunse, cu un ecou de dor ca pentru sine.

Am atâtea să-ți spun. 

Răsuci cheia în ușa imensă și grea, care se înălța mlădios ca pierdută în zări.
Aceasta i se deschise înspre o încăpere luminoasă, fără pereți… parcă fremătând a toate gândurile foind vreodată a iubire.
Aerul ca de mărgăritar foșnea a toate rândurile așternute din inimă de la începutul anotimpurilor…
făcând ca înapoi să însemne înainte.
Să cobori atât de adânc în întuneric încât să devii lumină.
Poarta îi fusese mereu aproape. Una cu propriile-i gesturi, proprii pași…

“Te voi regăsi în zorile unde îmi răsar clipele suave de tine, așa cum diminețile o fac,
într-o încăpere tainic redescoperită, cu mireasmă mereu proaspătă de curcubeu.
Iar tu, simțindu-mi prezența, vei redeveni arcuri de culoare caldă, îmbietoare… revărsându-se și cuprinzându-mi din nou ființa.
Atingerea minții mele nu te va mărgini, ci te va inspira și-ți va deschide mereu alte și alte ferestre spre noi lumi demult cufundate în inima ta.
Și-mi vei răzbate dincolo de bolți, atât de departe…
înspre un etern al nostru, aproape și împreună, suspendat cu raze de cupola visării.

Nu vrei să ne pierzi lumea.”

Rotocoale de ceață se risipireau ca triste ramuri îndepărtate la întâmplare de o mână invizibilă, iar acum

cristalul paginilor deveni repede orbitor de strălucitor, cu mult mai puternic decât vreodată până atunci.
Ea le simți lumina viu străbătând-o până-n inimă și putu să le citească doar zăbovind asupra lor cu atingeri pline de drag, crestate transparent pentru el, din a sa plutire.
Se întrebă dacă va putea pătrunde taina acestor atingeri nemaivăzut de frumoase. Nemaiîntâlnite.
Dar nu mai putu decât să cuprindă cu gândul plin de căutare și cald, privirea albastră, pătrunzătoare, pe care i-o simțea acolo.

Și acum… acel dulce senin al rătăcirii o ajunge pe calea neinfinită a norilor, iar ea mereu îi surâde, murmurându-i,
– Nu pot privi îndelung, căci imediat mi se deznoadă aripile înspre infinit… și nu mă pot opri.

Cu gândul mereu ajungând-o din urmă, el îi îmbrăca dorul în vrăjite cuvinte, iar acum

ca printre fire de borangic dansând magic prin aer, rotind cu suplețe printre umbre, el îi zâmbi…
ca pentru a-i închide ochii,
ca ea să-i simtă necuprins picurii de soare întrepătrunși și topiți printre litere.
Știa că pentru ea, rătăcirea e rimă-soră cu fericirea. Și îi așternu rânduri,
șerpuitoare alei împletite cu dăruiri rostite ca din netimp, presărate cu susur din adieri proaspete de vară.

Și din al său glas, se furișează și acum aievea curenți de iubire blândă, liniștitoare, rugând-o,
– Nu rătăci îndelung, căci imediat ți se aprind aripile la infinit… și nu te pot opri.

Și… nu o putea opri.

Nicole