Clipele ard, fiecare înnodând ca într-o pecete ceea ce a fost, ce este și ce va fi.
Toate se întâlnesc în momentul prezent, se topesc ca într-un nucleu fierbinte și pecetluiesc o scrisoare.

Poate e scrisoarea vieții către noi înșine.
Poate e a timpului către cer.
Poate e a sufletului la reîntâlnirea cu el însuși.

Simțim arderea clipelor din trecere cu fiecare moment care alunecă pe umerii zilelor. Simțim căldura emanată de ea ca cea a flăcării unei lumânări, pe care o ținem aprinsă ca să ne lumineze drumul. Sclipirea ei pâlpâie ca și cum transmite un cod. E ca un semnal strecurat printre umbre, care parcă încearcă să spună ceva.

Mereu am încercat să citesc mesajul înscris printre umbre și lumini. La fel cum am încercat deseori să descifrez unduirile vântului printre faldurile perdelelor… sau jocul bănuților de lumină căzând pe trotuar sau prin iarbă, strecurați fiind de frunzișul tremurând al copacilor.

Uneori mă întreb unde mi-am pus gândurile? Simt că le-am pierdut în timp. Poate doar le-am rătăcit.
Uneori simt că ele m-au rătăcit pe mine. Le-am rămas în urmă, pe aceleași cărări bătătorite, pe care ele pornesc mereu înainte.
Sunt cărări pe care eu nu mai doresc să pășesc, iar ele, gândurile nu s-au mai uitat înapoi. S-au tot dus.

Le-am rămas mică, gândurilor mele, nu mă mai încap. Și au zburat.
Acum sunt singură pe cărare. Privesc liber în jur, ca fără istorie. Și fără destin. Observ. Și aud.

Aud clipocitul unui timp ca dintr-o albie necunoscută. Și îndepărtată.
Aud lumina bătându-mi în secunde… cioc-cioc, dar nu e nimeni acasă.
Aud culorile coborând proaspăt din raze, deși flori… nu sunt pe cărare.

Nici iarba nu e verde, ci e transparentă. Ca aerul. Și o pot respira.
Pământul pe care pășesc nu se simte sub tălpi.
Oare pământul sunt eu?

Aud răsuflarea liniștită a unei curgeri. Un susur parcă mereu acolo. Ca liniștea care le însoțește pe toate. Liniștea din tot.
Ea… liniștea, mereu întinzând o mână parcă șoptind, „E alegerea ta!”

Și îmi amintesc de scrisoarea pecetluită de clipe. O simt aprinzându-mi-se în inimă. Oare să o deschid?
Și dacă da, oare cum?

Oare scrisoarea îmi va aduce înapoi gândurile? Sau îmi va dărui altele noi?
Iar mesajul ascuns amestecat printre umbre și lumini… mi-l va desluși ea oare printre rânduri?

Îmi doresc să pot deschide scrisoarea. Să pot rupe sigiliul ei de clipe arse în inima mea.

Albia timpului să îmi redevină cărare. Secundele să-mi devină pași.
Culorile să-mi danseze în suflet ca un nou legământ.
Să revăd iarba ca o regăsire.
Să simt pământul ca un nou puls.

Dar clipele ard, fiecare înnodând ca într-o pecete…