Arhive etichetă | dor

Munți de argint

 

“Noaptea trecută am visat-o. Eu locuiam pe malul drept al râului
iar ea pe malul stâng.
Fără să știm, ne rugam amândoi în același timp
să primim o iubire adevărată.
Și am primit.
Ne-am întâlnit într-un vis și așa am aflat că împărțim aceeași iubire.
De atunci caut o modalitate de a traversa râul. Nu există pod
iar apele sunt adânci și învolburate. Curenți puternici îl străbat.

Am mers în aval, am mers în amonte dar nu am găsit nimic.
Tot mai caut o punte care să mă ducă la împlinire.
Între timp… iubesc și sunt pe jumătate fericit.”
― Moise D. (Naivul), Între cer şi pământ

 

Pe ape senine, prin munți de argint
plutește-amintirea, se-oprește și-ascultă
Îți simte oftatul, îți mângâie fruntea
și-alunecă moale ca o țesere mută

Te-ntrebi de trecerea-i are vreun sens
pe culoarul îngust al clipelor scurse,
Dar în văile adânci cu susur de timp
se-ascunde suspinul din zâmbete-apuse

Și o cauți mereu, dar pașii-i ușori
coboară cărări și urc-anotimpuri
Pictează un soare pe-o pânză de nori,
cu sufletul dor desprins din răstimpuri

Ea îți este lumina ce-aprinde spirala
și soarbe culoare și umbre în ea,
Ecoul răsfrânt al toamnelor reci,
și-al serilor vis din colțuri de stea

Pășești peste frunze ca peste secunde,
pășești și prin alb de ninsori labirint
Destinul îți pare un tremur de gând
pe ape senine, prin munți de argint

 

© Nicole Sara

 

 


My latest post on Starry Steps:
https://starrysteps.wordpress.com/2026/01/03/d-wallace-peach-reviews-rhyming-dreams-more-wonderful-news-%f0%9f%8c%ba/

 

 

 

 

Dor…

 

 

drum, destin, căutare… sunt toate un dor
te întrebi cum de oare rimează cu zbor
tot așa cum plutește și-un nor călător
și așa cum pălește un gând
trecător

vals cu soarele-n cer, strălucitor
fremătând raze magice de vrăjitor
rotind vis și petale din al lunii fuior
pe când stelele plâng, devenite
izvor

o privire cu zâmbet mângâietor
ce adie curat și încântător
ca un zmeu cu un șnur multicolor
ce foșnește prin aer, mătăsos
și ușor

un ritual ca un joc îmbietor
cu gust și aromă de trecut, viitor
vălurind colorat și înfloritor
prin narcise, lalele, păpădii și bujor
din cuprinderi de mai

…e uluitor!

 

Simt că, pe parcursul ultimilor ani, mi s-au mai întâlnit drumurile cu Ziua Dorului… dar abia astăzi am aflat că, în România s-a sărbătorit prima dată la data de 13 mai 2015, la inițiativa trupei Vunk, se pare, care „au vrut să dedice această zi tuturor celor care se simt departe de ţară, de cei dragi sau de copilărie.”

Multe lucruri frumoase au început în primăvara anului 2015… și mă miră acum faptul că nu am creat postări an de an în această zi. Deși… multe lucruri frumoase pot începe și după 10 ani, la urma urmelor. 😊

Mergând înapoi în timp să cercetez puțin, m-a bucurat totuși faptul că am postat un pic de dor atunci, însă pe 14 mai 2015, Dor… de mijloc de mai 🙂

 

 

Nicole

 

 

Iubirea albastră…

 

Nod 22
O subțiasem strângând-o cu brațul drept
de coasta mea,
cădeam cu respirarea peste ea,
o adumbream cu umbra vorbei ce eram,
pe toată eu o albăstream,
când steaua cea cu raze ne-a trezit
pe jumătate oameni
jumătate mit,
trăiam de parcă ne scriam,
de primăvara verde ne toceam,
iară de toamna aurie
ca prin al simțurilor geam,
mai ne vedeam,
mai nu ne mai vedeam,
și mai trăiam, trăiam, trăiam,
și mai muream muream muream.
– Nichita Stănescu

 

Iubirea ta se învață
Iubirea ta e un cer
Iubirea ta e albastră
pământ, foc, apă, aer
eter

Se învață așa cum se zboară
E un cer răsturnat peste noi
E albastră cum din noapte răsare
un astăzi, tu și eu,
amândoi

Zboară ca secunda din ceas
Peste noi plouă veșnic cu dor
Din noapte răsare un cântec
o lună, un soare,
un nor

Din ceas mă rostește privirea
Cu dor legănându-mi suspine
Un cântec sculptat în suav
coboară, atinge,
devine

Privirea ce mângâie-apusuri
Suspine alină, și doruri
Suav poleind cu săruturi
și ochi și tâmple
și zboruri

Apusuri scăldate în zâmbet
Și doruri cu aromă de-azur
Săruturi cufundate-n tăcere
de stele și vise
și pur

În zâmbet se preschimbă cărarea
De-azur, presărând căutare-n
Tăcere cu pas de aproape,
căldură
și îmbrățișare

 

Nicole

 

 

Pe calea norilor

„Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …
Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă
Arareori un vultur cu aripe bălane
Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară”
– Vasile Voiculescu

 

Ea:  De ce?
El:   De vis…

 

Odată, în mijloc de august fierbinte, o fată cu pas visător unduios îl găsea,
apoi îl învăluia și îmbrățișa… trecându-și cu drag degetele parfumate prin părul său auriu,
mângâindu-i obrazul și iubindu-l mult…
iar el, surâdea ușor, ca unor șoapte suave, portocalii.

Șoaptele pluteau infinit… de parcă ea poate fi zărită și acum,
apropiindu-se ușor, întinzând rază după rază de ea înspre făptura lui și sclipindu-i încet.
Va mai putea ea oare să-l ajungă?
Are încă spre păstrare o cheie de la sala pașilor de curcubeu, pe care el i-o dăruise într-o seară
din acea vară, pe când o cuprindea de talie, vesel din mers… sărutând-o și zburrrând cu ea magic în nori.

 

Odată, înspre final de septembrie și început de toamnă, făptura i se trezea lent din amorțire,
pe buze simțind o atingere dragă, pe păr o mângâiere…
iar pe gât o suflare ca a unui sărut.

Știa că le mai simțise parfumul.

Apoi cu un zâmbet îngândurat, el inspiră aer de reamintire, deschizându-și inima
ca pentru a răspunde atingerilor familiare de cald, iar ochii săi începură să prindă din nou culoare…
o irizare ca de sidef.

Ca de niciunde, prinsă i-a fost mâna dreaptă de mijlocul fetei… și ca dintr-o reamintire adânc ascunsă,
se apropie de buzele ce îl sărutaseră și încet șopti:

Mi-a fost dor de tine!

 

În nori erau tunele. Ea nu se gândise.
Cu privirea pierdută ca în abisul lumilor de dincolo, ea doar privea.
Pe nesimțite, însă, alunecă, simțind că urcă ca-ntr-o lungă cădere spre un tărâm aproape uitat…
un labirint al gândurilor mult obosite care începeau să o soarbă înspre înăuntru.
În nori, ca și în vis… este oare posibil?

„Există un labirint în nori, dar știu că nu te-ai gândit. Sunt tunele albe, interminabile…
cu scări interioare.

Deși e casa ta, sunt sigur că încă nu ai găsit poarta. Azi te voi duce acolo.
Am o cameră unde țin cheile de la diverse culoare prin labirint.
Azi îți voi da cheia de la Sala Cărților de Curcubeu, scrise pe pagini de cristal.
Nu le poți citi cu ochii, pentru că nu sunt scrise așa.

Le poți citi doar cu o atingere plină de dragoste.”

 

Prin nori mereu îi apăreau trepte așternute înspre el. Înspre înainte și înspre în sus.
Așa simțea, că i se ivea iar și iar, încă și încă o treaptă, miraculos…
pe care putea să pășească nestingherită fără a ști încotro.
De printre picurii de timp eliberați de zbor, ea se auzi strigându-l,
dar fără a-i pronunța numele.

Un strigăt ușor umezit de ploaie se întrețesea cu gândurile lui. Da, era ea.
Ea și strigătul ei de dor, pe care el nu îl uitase.

O auzea pășind pe culoarele nesfârșite, tăindu-și cale printre raze…
îi simțea gândurile întrebătoare călăuzindu-i pașii pe cărările noi…

și fără să ezite, îi răspunse, cu un ecou de dor ca pentru sine.

Am atâtea să-ți spun. 

 

Răsuci cheia în ușa imensă și grea, care se înălța mlădios ca pierdută în zări.
Aceasta i se deschise înspre o încăpere luminoasă, fără pereți… parcă fremătând a toate gândurile foind vreodată a iubire.
Aerul ca de mărgăritar foșnea a toate rândurile așternute din inimă de la începutul anotimpurilor…
făcând ca înapoi să însemne înainte.
Să cobori atât de adânc în întuneric încât să devii lumină.
Poarta îi fusese mereu aproape. Una cu propriile-i gesturi, proprii pași…

“Te voi regăsi în zorile unde îmi răsar clipele suave de tine, așa cum diminețile o fac,
într-o încăpere tainic redescoperită, cu mireasmă mereu proaspătă de curcubeu.
Iar tu, simțindu-mi prezența, vei redeveni arcuri de culoare caldă, îmbietoare
revărsându-se și cuprinzându-mi din nou ființa.
Atingerea minții mele nu te va mărgini, ci te va inspira și-ți va deschide mereu alte și alte ferestre spre noi lumi demult cufundate în inima ta.
Și-mi vei răzbate dincolo de bolți, atât de departe…
înspre un etern al nostru, aproape și împreună, suspendat cu raze de cupola visării.

Nu vrei să ne pierzi lumea.”

 

Rotocoale de ceață se risipireau ca triste ramuri îndepărtate la întâmplare de o mână invizibilă, iar acum

cristalul paginilor deveni repede orbitor de strălucitor, cu mult mai puternic decât vreodată până atunci.
Ea le simți lumina viu străbătând-o până-n inimă și putu să le citească doar zăbovind asupra lor cu atingeri pline de drag, crestate transparent pentru el, din a sa plutire.
Se întrebă dacă va putea pătrunde taina acestor atingeri nemaivăzut de frumoase. Nemaiîntâlnite.
Dar nu mai putu decât să cuprindă cu gândul plin de căutare și cald, privirea albastră, pătrunzătoare, pe care i-o simțea acolo.

Și acum… acel dulce senin al rătăcirii o ajunge pe calea neinfinită a norilor, iar ea mereu îi surâde, murmurându-i,
– Nu pot privi îndelung, căci imediat mi se deznoadă aripile înspre infinit… și nu mă pot opri.

 

Cu gândul mereu ajungând-o din urmă, el îi îmbrăca dorul în vrăjite cuvinte, iar acum

ca printre fire de borangic dansând magic prin aer, rotind cu suplețe printre umbre, el îi zâmbi…
ca pentru a-i închide ochii,
ca ea să-i simtă necuprins picurii de soare întrepătrunși și topiți printre litere.
Știa că pentru ea, rătăcirea e rimă-soră cu fericirea. Și îi așternu rânduri,
șerpuitoare alei împletite cu dăruiri rostite ca din netimp, presărate cu susur din adieri proaspete de vară.

Și din al său glas, se furișează și acum aievea curenți de iubire blândă, liniștitoare, rugând-o,
– Nu rătăci îndelung, căci imediat ți se aprind aripile la infinit… și nu te pot opri.

 

Și… nu o putea opri.

 

 

Nicole

 

 

 

 

Dor siniliu…

 

„When we love each other we are immortal and indestructible
like the heartbeat and the rain and the wind.”
― Erich Maria Remarque,
Arch of Triumph: A Novel of a Man Without a Country

 

Niciodat’ anotimpul
nu așteaptă,
nu uită
printre frunze, petale
dintre picuri
de viu

Se așează cuminte,
strălucește
și-ascultă,
fremătând melodia
unui dor
siniliu

Cu mirare-mi îngână
frunza-n cer
și petala
căutării stinghere
din târziu
de culoare

Iară umbre de zi
decupate
tăcând
lasă-n urmă surâs
și adâncuri
de soare

Raze noi de privire
cad ca ploaia
de stele
Auriul luminii
mă îmbracă
în sper

Fire vagi din sclipire
mă îmbie
a zâmbet
Chiar de murmurul său
mi-e mereu
pasager

Căci pe șoaptele nopții
îmi adie
tăcerea
Dintr-o îmbrățișare
parfumată
de nor

Ca-ntr-un vis de departe
ce îmi este
aproape
În etern lângă mine
și mereu
călător

 

 

Nicole

 

 

Roz din albastru

 

Semn 12
Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet în vânt,
delfin în ghiarele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea în lăuntrul genunchiului meu,
cer în lăuntrul umărului meu,
eu în lăuntrul eului meu.
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne

 

Mă încântă auriu
visul
de ieri,

vis de căutare,
îndepărtată cărare
în noapte

cu dor nevinovat însoțind
pași ca turcoaze,
hoinărindu-mă

a nor și a raze

 

Mă încântă aievea
visul
de azi,

vis netulburat de umbre
de printre tăceri
care îngână în clipă

despre mângâiere,
cu sărut
și îmbrățișare

a magic și soare

 

Mă încântă stelar
visul
de mâine,

vis încolăcit
pe meandre de-atingeri,
murmurându-mi

rimă și ritm
din privire purtată
pe vânt

a tine și a cuvânt

 

Mă încântă
și
mă miră,

mi se înșiră
ca dulci picuri de timp
smulși din anotimp

zvâcnind printre file
de zbatere
a dor și-a cărare,

a neuitare

 

Abur de suflet
regăsindu-se
de dincolo de clipe

pulsându-mi prin vis
cu surâs de albastru,
coborât ca din astru,

decupat din bolta
deschisă a lună
și stea

a roz din inima mea

 

Nicole

 

 

 

Și mereu…

 

“There’s this magical sense of possibility
that stretches like a bridge between June and August.
A sense that anything can happen.”
― Aimee Friedman, Two Summers

 

Și mereu anotimpurile
se succed ca o boare,
se topesc unu-ntr-altul ca dulci nuanțe de-apus,
Li se simte-adierea ca atingeri de pagini
căpătând printre rânduri gust de mere
și must

Primăvara îmbie
ca un magic acasă,
îi deschid ușa grabnic cu mult dor de culoare,
Are-un aer curat, plin de dans de petale,
aducându-mi aproape zbor de suflet
și soare

Vara-mi este-adăpost
cu-amintire de tine,
cu polen plin de stele, Carul mare și zbor,
Valuri calde și seri cu atingeri de lună
construind labirinturi din lumină
și nor

 

Toamna-miez, aurie,
caldă… doare a cer,
rece… calcă pe frunze, numai ploaie și vânt,
Umbre trec ca fărâme de prin ceață de lume,
doar tăcere-se-așterne peste zi
și cuvânt

Și mereu anotimpurile
măturând pasagere
pași, cărare și foșnet lin de trecere mută,
Li se simte-adierea ca ajungeri de gând,
numai iarna stingheră se așează
și-ascultă

 

 

Nicole

 

 

În umbra unei stele…/ In the shadow of a star (III.)

 

 

III. Stele parfum și ceață de gând…/ Scent of a star and haze of a thought

 

“A poet is a verb that blossoms light in gardens of dawn,
or sometimes midnight.”
― Aberjhani

 

Continuare de aici,

În umbra unei stele…/ In the shadow of a star (II.)

 

M-ai surprins vălurind nuanțe calde de-apus
și-am atins căutări printre rânduri
Ai rostit căi ascunse și ziduri secrete,
am cuprins val de ceață și gânduri

M-ai simțit adiind peste tâmple și noapte
și-am urcat aproape de lună,
Zvâcneau colțuri de lume între frunte și cer,
am șoptit surâzând… noapte bună!

Din al serii pocal, cu suspine de-argint,
picurând tăceri și-ațipire
Te-ai întors surâzând către stele parfum
și-ai șoptit.. noapte bună, iubire!

 

You saw me unwinding pure colors of sunsets,
and I touched far horizons, long sought
You uttered long ways and dark hidden walls,
and I caught the haze of a thought

You felt a soft breeze over temples and eyes
and I climbed to the moon and its light,
into far away corners between foreheads and skies,
and I smiled and whispered… good night!

From deep sky’s chalice, sweet silvery sighs,
drops of silence sent from above,
You turned and smiled at the scent of a star
and whispered… good evening, my love!

 

***

 

Bună dimineața, dragi nori ai mei,

Mi-am băut cafeaua privind pe fereastră. Spre azi, spre departe… Afară e minunat soare si frumos. Să ai și dragă tu, o zi cu frumos!

„Câteodată sunt atat de naiv când scriu… scriu doruri despre ființa ta și nici nu știam că exiști, nici tu nu știai că te caut… Am scris mult despre ele, sunt parte a ființei mele, acele umbre ce devin nori, acele umbre de care uneori trecătorii se detașeaza ușor. Nu ți-am spus, dar aseară mi-am uitat o frântură de mine în tine. Mai e acolo? Tu crești frumos în mine, iar parfumul gândurilor tale…

Am reușit să pășesc printre povești de tine. Cresc parfumat cu aromă de nori și parfumul se întoarce la tine.

Mai ai scărița cu care să cobori spre izvorul norilor din munții gândului tău?

Norii mei sunt la tine…

Îți culeg respirația agitată din piept și cuprind cu palmele aerul, ca să simțim…
Mintea ta este ca o câmpie deschisă unde îmi ascund atingerile între florile câmpului…
Gesturile tale sunt adăposturi pentru odihna de seară, în gânduri când te am…
Iar inima ta e ca o rază de senin și praf de stele…
…cum să nu îmi doresc ce e mai scump în ele?

Îmi vine să te strig. Este fascinant..
…cum fragmente aparent disparate se leagă îmbietor în suflet de om, spre înapoi și înainte, dincolo de niște simple delimitări temporale, înspre interiorul cald al conștiinței, al sufletului, al amintirilor topite în viitor din trecut auriu scăldat în prezent..
…cum o mâna magică a întins atât de bine pașii, a desfășurat un șerpuitor drum ca un covor presărat cu atingeri de fragmente din mine, pe care eu acum pășesc fără să știu de ce, încotro, cum..
…cum  înaintez ca vrăjită spre tot mai tine, pe cărări de mine, de mână cu norii, cu stelele, cu săruturi parfum..

Pe meleaguri de tine…

…te port mereu în norii mei.

Rouă de seară …picuri din ceață, gânduri-fior vălurind șoapte de dincolo de iubire, dincolo de noi, cuprinși înspre înăuntru. Ți-am închis ochii și mă dureau tâmple de tine, mă zvâcneau pline de inima ta …și un tremur de dor m-a străbătut, o teamă să nu îți fac rău, să nu te ating în feluri dureros de adânci. Să nu te cuprind și să te duc prea dincolo de ceață. Spre rouă de noi. Prinși. Si totuși am făcut-o. Ai urcat reavăn în ceea ce sunt, în ceea ce eram. Ai atins. Iar eu am coborât proaspăt în noi. Să te scuturi de mine ar fi să te scuturi de tine. Tu, cel care mi te-ai apropiat în esență și ne-ai devenit veșnic sărut.

De după frunze și raze, te regăsesc..  cu ochii lucind pierduți în dulce portocaliu apus. O zi sărutată cu mult galben și portocaliu!

 

Nicole

 

Înserare…

 

 

Pe înserate…

acea înserare când Timpul se-așează la taclale cu Luna, iar dup-amiaza târzie își îngână luminile cu tăcutele umbre,

mi se-aude un cântec.

Ca o cărare, mi se îngână, când dreaptă, când șerpuind… continuu chemându-mă pe nume.

Ora aceasta… nici zi, nici seară, nici lumină, nici umbră… penumbra aceasta de trecere, nici sus, dar nici jos, nici aici, nici acolo… înfiripă atâtea amintiri, atâtea doruri. E mereu atâta bucurie și atâta nostalgie întrepătrunzându-se. Atâta cald.

Se închide o lume și deschide o alta.

O nouă lume, în care tăcerea capătă un nou croi, zămislit ca din turle de cer coborâte aproape din crepuscul. Iar tăcerea aceasta îmbracă evantaiul de lumini și umbre într-o mătase atât de fină… mătasea de foșnete mute ale unui nou amurg.

Reflexii de murmure aurii îmbracă ziduri și frunze… și petale și ramuri în strălucire eterică vălurind cald, parcă șoptindu-și liniștea printre secunde și adiind a miracol… mereu același, mereu diferit.

Te întrebi uneori unde se ascund clipele când nu vor să fie găsite… și când pulsează prea tare a trecere. Când se conturează un gând prea adânc.

Nici o îndoială că stau cuibărite în această lume a unduirilor de înserare.. devreme, târzie. Așteaptă tăcute, deghizate în ne-timp!

Întotdeauna am iubit răsăritul apusului. Ca o mantie de regăsire acoperind neajungeri,  dizolvând șovăieli, îndoieli… spălându-le întru limpede și curat.

Absolvind ziua întru etern.

 

 

Pe-un fir de visare…

 

“The air up there in the clouds is very pure and fine,
bracing and delicious. And why shouldn’t it be?
-it is the same the angels breathe.”
― Mark Twain, Roughing It

 

Pe-un fir de visare
și un surâs ca decupat din poveste,
cu degete sculptate în lumina lunii,
deschise iar sertarele din nori ca din greșeală,
sau din foială,
ca dintr-un gând rătăcit printre raze…

Așa cum uneori pe nesimțite,
descuiem timpul cu o clipă
turnată din aduceri aminte…

 

Găsi printre mărunțișuri… iată,
o bucată minusculă de cer de care uitase,
pe care probabil în fugă o păstrase,
ca să-i amintească albastru de ea,
și alte multe, vrute și nevrute,
o pagină cu marginile rupte…

Și mai găsi,
în timp ce o citea,
un colț retezat de la o stea…

 

Ca din eter își aminti cu mirare
de dimineți aurii, întâmplătoare,
de care nimeni nu știa,
Și-apoi mai zări cu un oftat
șireturile de la încăpățânarea unui soare
ascunse de ea-ntr-un plic printre petale de floare…

De printre rânduri îi alunecară
moi nuanțe de galben în lumină de seară
amestecate cu umbre adânci și aromă de vară…

 

Picur de dor rotind culori dintr-o privire de azur
căzu aproape de printre vii esențe de demult,
Închise-ncet sertarele cu-un gând pierdut,
cu gesturi repezi așezând la loc secundele
Parfum de nor și stropi de ploaie
umplură clipa…

Atingere de aripi din zboruri necuprinse,
în candelă aprinse
de-o zbatere de stea…

 

 

Nicole

 

 

(*nowhere is also now here)