Durerea.
Atât de mult cât poate să doară.
M-am suit pe dealul inimii să îmi îmbrățișez sufletul.

Stătea obosit pe o piatră.
Privea cerul.
În jurul său… o lumină difuză.
M-am apropiat cât să pot să mă așez lângă el.
Abia îi auzeam respirația.
Bătăile inimii mele mă asurzeau.
În privirea lui îndepărtată puteam citi doar liniște.
Avea urme de lacrimi, brazde trecute adânc peste obraji.
Își ținea mâinile împreunate, cu brațele peste genunchi.
Nu m-a privit.

Am vrut să îl ating ușor pe umăr.
Am întins o mână…
S-a auzit un vuiet prelung, înfundat.
Un oftat ca din lumina amurgului îmi străbătu unduind dealul.
Tremurul vălurind mi-a răzbătut abrupt de departe.
Un val galben… greu incandescent începu să curgă pe sub tălpi.
Se strecura printre firele vii de iarbă.
Am privit în jur cu teamă.
Nu știam dacă mă va arde.

Am căutat sufletul cu privirea.
Zăcea acum întins pe iarbă.
Lacrimi mari și grele mi se adunau.
O lava solară îl cuprindea încet peste tot.
Un strigăt mut explodă în mine.
Am pășit încet prin curgerea aurie.
Fierbințeala adâncă îmi urca în puls.
Nu m-am oprit.
Am ajuns lângă el.

I-am ridicat puțin capul, cât să îl privesc în ochi.
Cerul i se reflecta adânc, ars în pupile.
Albastru amestecat cu ardere orbitoare… cu umbră de anotimp.
Din colțul unui ochi i-am cules o clipire plânsă.
Ca o picătură de întuneric opalescent.
I se strecurase fierbinte printre gene.
M-am aplecat să îi ating fruntea cu buzele.
Am inspirat căldura emanată de atingere.
Avea parfum de înserare târzie.
Stinsă.

Nu îmi mai simțeam genunchii.
Degetele mi se amestecau acum cu șuvițe din părul lui.
Cuprinderi mistuite de contopire.
Durerea… ca un clopot răsunând, acoperindu-mă.
M-am aplecat cât am putut de mult.
Topirea cuprindea în strălucire.
L-am ținut lipit lângă mine.
Dealul îmi era portocaliu.

Diminețile, norul, razele, miracolul
Privirea, ploaia, apusul
Ochii, aripile
Durerea…

M-am suit pe dealul inimii să îmi îmbrățișez sufletul.
Acum îl țineam strâns în brațe.
Iar el mi-a revărsat asfințitul întreg în îmbrățișare.

Nicole