Arhive etichetă | frunze

Frunze confuze…/ Leaves Like Thieves – for HopeLess, Poteci de dor… & more 🍃

 

“Hope is really just desire disguised, just desperation,
aching, dressed up like a prayer.”
― T. Greenwood, Undressing the Moon

 

Așa-i,
suntem destine rătăcite-a cale printre frunze
zbătându-se solar, varii culori ce parcă uită să acuze
un anotimp, neamintindu-și să refuze
întreaga simfonie-a toamnei și nuanțele-i difuze

Dar
pașii-albaștri ne sunt și dor și călăuze
ne poartă-n mers și-n zbor înalt ca sfinte muze,
deși uitat-am peste veri de buburuze,
de-a lor candoare pierdută-n ierni… cumva să ne amuze

Iar
joaca, visul, razele nu ne vor fi nicicând ursuze
de dincolo de umbre, nori și de tăceri confuze
ele revin mereu, punându-ne surâsul cald pe buze

 

So true,
we are unwinding destinies afloat like on a leaf
on solar wings we soar and fall, long days but brief
colors explode and shine away beyond belief 
while deep shadows keep lurking like a thief

But
our blue steps keep being our sacred guides
they gently show how to take things in our stride
and seasons past remain a memory, a tide
soft springs and bitter winters left aside

And
our dreams, the sunrays, the playfulness so dear
from far beyond will always come and keep us near
what matters most… and always has been here

 

Mulțumesc frumos, și anul acesta, HopeLess și Poteci de dor pentru… aproape ritualica reamintire ri(t)mată de octombrie, cu ecou cald reverberând frumos peste ani! 😊

 

Cu drag,

Nicole 💖

 

 

 

 

Albastru și depărtare…/ Blue and remoteness

 

“A long time ago, I read in a book that a woman’s homeland
is wherever she fell in love.”
― Antonio Lobo Antunes, 
The Fat Man and Infinity: And Other Writings

 

ori de câte ori mă privesc în oglindă,
te văd

 

spectru difuz cufundat în albastru
și depărtare
zâmbindu-mi prin proprii mei ochi
căprui,
surâzându-mi cuvinte tăcute și albe
și moi

deschizând grele uși către culoare
labirintice

prin a mea privire, invitându-mi căutările
să ardă
topind clipele și turnându-mi-le în netimp
infinit,
spirală de anotimpuri reci se mistuie
prin tine…

 

freamăt de soare simt, traversându-ți obrazul
mângâiat

 

încălzindu-mi pământul firii cu o nouă vară
reflectându-mă,
plouându-mă blând ca din gânduri uitate
răscolite
privirea ta prin foșnet de frunze adiindu-mi
aproape

toată căldura ta coborându-mă prin ochi
amestecat

alunecând nebulos prin lumina din mine
însămi
cărare în cer, spulberându-le dimineților
norii
mii de bucăți de îmbrățișare căutându-și
liman…

 

ori de câte ori te zăresc adânc în oglindă,
mă văd

 

each time I look at myself in the mirror,
it is you I see

 

dispersed spectrum sunk in a blue mist
and remoteness
smiling from beyond my very own
brown eyes,
shining away in muted words, so white
and soft

opening heavy doors to alleys
like labyrinths

through my gazing, inviting my searches
to burn
melting the minutes and pouring them
into infinity,
a spiral of cold seasons fades away
through you…

 

the sun’s rustling brightness, I feel, touching
your cheek

 

warming my being like a new summer,
reflecting me
raining mildly onto me like from my thoughts
unjumbled
your glance brushing by through the rustling,
so close

your warmth all seeping in through my eyes,
descending

sweeping fuzzily through the light
within me
pathways in the sky, mornings bursting into
clouds afar
a thousand pieces of an embrace seeking
their shore…

 

each time I see you deep in the mirror,
it is myself I see

 

 

Nicole

 

 

Vară în inima iernii

 

“Cu alesături de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la câte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.
Curge timpul prin înalturi,
astru poartă lângă astru,
răzbunându-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
Trebuie să-l las, să-mi scape.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

 

 

Atunci când
răutatea lumii,
ipocrizia ei
subtil otrăvitoare
va arde cu frunzele toamnei
crestate cu raze ascuțite
de iarnă ne-iarnă,
de vietăți ne-vii
lovind aspru în plină
frumusețe,

culorile încă arzând,
împrăștiate în aceleași colțuri reci
și neprimitoare,
unde mereu vor arde
ca printre uscăciuni
de suflete ne-suflet,
de inimi ne-om
rătăcind a primăvară uitată
demult în urmă,
în frig…

Doar atunci
fi-va stele și soare și aripă
netăcută amar și gri,
fi-va cer cu albe ninsori
sacru neatinse
de pași-nepăsare,
fi-va dulcele cald
ne-rece

și blând sosi-va
adevărata
vară în inima iernii

 

“Înainte de a fi uitate în chip salvator, amintirile trăiesc măcinate, lăuntric, printr-o revenire obsesivă a cugetului asupra lor. Astfel, întâmplările, ce trebuia să le uit, se învârteau deocamdată prin mine, ca grăunțele între pietre de moară. Ele își pierdeau încetul cu încetul relieful și acuitatea. Amintirile prindeau să se neutralizeze subt aspect afectiv. Pentru conștiința mea ele se estompau, încât aproape că nu-mi mai apăream personal angajat în ele. Tocite, sfărâmate și apoi pulverizate, ele puteau să fie înghițite de uitare. Nu era vorba, desigur, despre o uitare completă. Ajungeam deocamdată într-o stare de dezlegare lăuntrică, în care amintirile nu mai au priză asupra inimii. Când desprimăvărarea năvalnică dete să umfle mugurii, începui să presimt și o altă destindere. Întrezăream adică, pentru cândva, ziua când toate întâmplările, lăsate în urmă prin miez de iarnă, mi se vor perinda prin cuget încă o dată, însoțite nu de amărăciune și nici de simțământul coșmarului, ci de duioșie. Dar până atunci va trebui să mai treacă vreme, vreme.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

 

Nicole

 

 

Trecere…

 

„Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios și-ncet ca o streină…
Târziu, un înger a deschis să vază
Și-a stat uimit de palida lumină

Părea atât de tristă și umilă,
Dar totuși credincioasă și curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Și-a prins-o blând de mâna tremurată.”

– Vasile Voiculescu

 

Trăiesc în cămări de suflet adumbrite de trecere…
luminându-mi uneori rătăcirile cu sclipiri amestecate, împletind surâsuri cu lacrimi… cu arome aievea, raze, adieri

Unele uși mi se deschid singure… îmbietoare. Noi lumi vechi de parcă proaspăt decupate din lumina unor ferestre larg deschise de-un vânt cald de reamintire. Le pășesc pragul fără cuvinte, zâmbindu-le a revenire și jucându-mă îndelung și vesel cu unele regăsiri

Pe altele le întredeschid mai întâi pe furiș, cu o teamă că adierea unor foșnete amorțite în ne-lumină îmi va atinge ființa neașteptat… foșnete amuțite demult, prea brusc, prea ca într-un rost încă de neînțeles. Sunt acele uși care ascund un freamăt a cărui esență a fost lăsată curgerii, doar ca arderile din acele odăi să nu mistuie totul împrejur

Și mai sunt încăperile pe ale căror uși ajung să le dau de perete, repezindu-mă să intru… și le deschid mereu, ca din plin de nerăbdare și dor. O boare plăcută întotdeauna îmi cuprinde umblarea, atunci când revin, căutându-mi iubitul loc binecunoscut, relocuindu-l… și renăscându-l

 

Îmi e trecutul ca o vestă brodată labirintic, dar pe care o port pe dedesubt… pe sub perindarea de zi cu zi

E, însă, ca și cum ea mă poartă pe mine, îmbrăcându-mă ca pe o nouă și iar nouă haină, continuu redevenindu-mă tăcut și purtându-mi culorile în soare, neatinse încă de nori… fiindu-mi meșteșugită pe interior cu fire argintii de timp care îmi șoptesc tremurat despre un atunci sau un altul,
ca topite din când în gând… și cuvânt

Măiestrită adânc, se simte, ca din acul grăbit al secundarului cu al său tic tac, șubred dar nemilos

O vestă vie, cusută cu aur din strălucirile unor zile și nopți talisman…
veșnic înțesată cu nestemate licărindu-mă iar și iar, de printre calde priviri, pași, aduceri aminte

 

Îmi este albastrul ca o aripă ruptă din cer și împodobită cu frunze de soare arzându-mi ramurile dinspre sublim

Cealaltă aripă nu e la mine, a rămas suspendată în traversare de cântec neinfinit și neauzit
ca dintr-o căutare lipsită de cărare, o zi fără adiere, un glas fără cuvinte…

O toamnă fără răspuns

 

Trăim în cămări de suflet adânc adumbrite de trecere,
ascunse la vedere și pulsându-ne-n pleoape,

luminându-ne aleile cu sclipiri răscolite de printre clipe-iubire
îngemănate cu netimp…

 

Nicole

 

 

 

O ..poezie de verde!

 

cascadă de verde în geamuri, dansează frunze și ramuri

vântul le adie frenetic

un ram spre cer e …poetic

 

pe jos este verde covor – te rog, pășește ușor!

iarba te-mbie la mers

fiecare fir e un …vers

 

o lacrimă de verde-n inel, transpare natura prin el

pe deget purtând malachit

în suflet urcă …rimă și ritm

 

apele din pădure sunt verzi – de vrei sau nu vrei, poți să crezi!

oglinda curată și pură

reflectă-nverzita natură

 

lovindu-se verde de mal, vine val ..după val ..după val

ca o zbatere lină amorfă

fiecare unduire-i o …strofă

Povestea razei…

 

din soare țâșnind zbor ager ca gândul

moale și lin ating iute pământul

mă odihnesc puțin, încet răsuflând

pe frunze de plop ușor tremurând

mă joc dulce și leneș, cald licărind

în păr de copil curat țopăind

 

intru în casă sau prin geam scânteiez

cu fire de praf lucind vesel dansez

chiar și-n oglindă izbesc, iute spărgându-mă

în curcubeu jucăuș frumos colorându-mă

 

peste garduri vii sau de lemn, răsfirate

mă răsfrâng luminând din mănunchi de surate

în apa cea vie – de se-unduiește sau susură-

picurii mei, luminițe vii, flutură

alerg și m-ascund printre ramuri și muguri

plutesc scânteind peste vie și struguri

apoi mângâi ușor fluturi și nori

și cald risipesc recii fiori

 

mă odihnesc pe blănița pisicilor

strecurându-mă iute printre țepii aricilor

pe piersici le fac dulci arămii

iar caisele verzi, portocalii

dau ușor strălucire la cireșe, căpșuni

printre frunze și flori, de ce nu? …fac minuni

 

știu ca fiecare mă place, mă simte

în aerul cald, în nisipul fierbinte

din fir în fir de nisip sau de iarbă

nimeni nimic nicicând nu mă-ntreabă

dimpotrivă, pun bucuria pe chipuri

prin zeci ..și sute ..și mii de tertipuri

șatenelor dragi le dau reflexe roșcate

la blonde de soi, nuanțe vii platinate

brunetelor, lungi șuvițe-argintate

iar la domnii gentili, tonuri tari, grizonate

 

când noaptea mă face rază de lună

la toți, ușor, le șoptesc noapte bună

 

și când simt nor de suflet pus în balanță

pe loc tresar, pâlpâind a …speranță,

iar când pacea adânc se coboară în fire

mă aprind imediat arzând a …iubire

 

dar numai radiind dintr-o privire senină

înteleg de ce toți îmi spun …de lumină

ploaie de raze

ploaie de raze

Vai!…

Un copilaș cam drăgălaș

Mereu mă-ntreabă …mereu

De ce e-așa? De ce e aia?

De ce e el…  și sunt eu?

Cum de așa vine deodată

Ploaia din cer …și s-a dus?

Cum de un nor are o formă?

Soarele …cum de-a apus?

 

Luna și ea, cum de răsare?

Unde a stat pân-acum?

Stelele sus galbene toate

Ele de ce stau în drum?

 

Apa cea bună de ce e udă

Și de ce curge-așa lin?

Iar primăvara… unde e iarna?

S-a topit chiar așa din senin?

 

Vremea măreață… de ce îngheață?

De ce e ceață sau nori?

Iar buburuze și alte gâze

Unde se-ascund când nu-s flori?

 

Jocuri voioase, foarte serioase

De-a v-ați-a..prinselea iar,

Ne tot jucăm și tot sperăm…

Copiii nu cred in zadar!…

 

..copilărie
..copilărie

Poșeta din flori

 

ar vrea să aibă o poșetă din flori…
împletită din verde și multe culori,
din tulpini moi și dure și din flori mătăsoase
să o poarte mereu, cu  mișcări grațioase
și din ea să răsară frunze fine și muguri,
să se-ntindă usor peste barete din ruguri,
cu buzunare pufoase ca din mușchi catifea-
o poșetă c-un strop de grădina în ea.

și ar fi minunat de-ar avea aranjată
cu frunze și flori, o pălărie asortată
și-o eșarfă ușoară în culori pastelate,
în adiere de vânt fluturându-i la spate…

cu  poșeta din flori si culori și parfum
s-ar simți ca acasă oriunde pe drum…

în vânt

 

 

Dor de mărțișor…

 

…e dorul de soare și dorul de floare,

dor de culoare

și de plecare

…dorul să zbori, să simți calzi fiori,

dor de buburuze

și de multe frunze…

dor de verzi copaci, dor de-un câmp cu maci,

dor de feerie, de copilărie

dor de primăvară, de seară pe-afară,

dor de mult zburdat

și de alergat

…e dor de hoinar, de imaginar,

dor de frumos

și de luminos

…e și dor de aflare, dor de schimbare,

 de zambile și fluturi,

…dor de noi începuturi

dor de-un pic de noroc, de un coșar prins în joc

și de un patru…trifoi,

…de-o plimbare în doi

…e dorul de bine, dor de mine cu tine,

dor de vreme bună,

dor de împreună