Arhive etichetă | lumină

Albastru și depărtare…/ Blue and remoteness

 

“A long time ago, I read in a book that a woman’s homeland
is wherever she fell in love.”
― Antonio Lobo Antunes, 
The Fat Man and Infinity: And Other Writings

 

ori de câte ori mă privesc în oglindă,
te văd

 

spectru difuz cufundat în albastru
și depărtare
zâmbindu-mi prin proprii mei ochi
căprui,
surâzându-mi cuvinte tăcute și albe
și moi

deschizând grele uși către culoare
labirintice

prin a mea privire, invitându-mi căutările
să ardă
topind clipele și turnându-mi-le în netimp
infinit,
spirală de anotimpuri reci se mistuie
prin tine…

 

freamăt de soare simt, traversându-ți obrazul
mângâiat

 

încălzindu-mi pământul firii cu o nouă vară
reflectându-mă,
plouându-mă blând ca din gânduri uitate
răscolite
privirea ta prin foșnet de frunze adiindu-mi
aproape

toată căldura ta coborându-mă prin ochi
amestecat

alunecând nebulos prin lumina din mine
însămi
cărare în cer, spulberându-le dimineților
norii
mii de bucăți de îmbrățișare căutându-și
liman…

 

ori de câte ori te zăresc adânc în oglindă,
mă văd

 

each time I look at myself in the mirror,
it is you I see

 

dispersed spectrum sunk in a blue mist
and remoteness
smiling from beyond my very own
brown eyes,
shining away in muted words, so white
and soft

opening heavy doors to alleys
like labyrinths

through my gazing, inviting my searches
to burn
melting the minutes and pouring them
into infinity,
a spiral of cold seasons fades away
through you…

 

the sun’s rustling brightness, I feel, touching
your cheek

 

warming my being like a new summer,
reflecting me
raining mildly onto me like from my thoughts
unjumbled
your glance brushing by through the rustling,
so close

your warmth all seeping in through my eyes,
descending

sweeping fuzzily through the light
within me
pathways in the sky, mornings bursting into
clouds afar
a thousand pieces of an embrace seeking
their shore…

 

each time I see you deep in the mirror,
it is myself I see

 

 

Nicole

 

 

Iunie în fâșii portocalii…

 

“Sunrise paints the sky with pinks and the sunset with peaches.
Cool to warm.”
― Vera Nazarian, The Perpetual Calendar of Inspiration

 

Lumina este cumva diferită în luna iunie.

Când se aprind diminețile, ea îmi clipește viu de printre jaluzele și aerul poartă o ardere blândă.

Clipele capătă o strălucire aparte, nu doar caldă, ci și densă, țesută ca din fire de auriu lichid, ce încântă cu freamăt dulce de printre fâșii portocalii.

Se strecoară incandescent, desenând dungi de strălucire pe pereți și pe piele, ca niște amintiri care încă mă respiră, păstrând în ele o lumină invizibilă, o pulsație blândă din alți și alți ani… și aducând cu sine iar și iar mirosul zilelor lungi și tihnite de început de vară.

Totul vibrează ușor, ca o promisiune tăcută — și pentru o clipă, între lumină și umbră, se deschide o poartă tainică ca dinspre lumea tuturor posibilităților… acolo unde pare că visele încă dorm sub frunze și petale, așteptând să fie chemate.

 

Iunie vine ca o ființă blândă și înaripată… purtând pe umeri aripi de vânt cald și ceruri limpezi. Are pasul ușor, dar sigur, ca un salvator tăcut al întregului an — spălând tristețile adunate peste iarnă cu porții generoase de solar, cu ploi scurte și miros de iarbă crudă.

Poartă în privire lumina zilelor, care devin mai încăpătoare, iar în suflet — magia începuturilor nerostite încă. Vechiul și noul, departele și aproapele, încă-răcoarea finalului de primăvară amestecându-se cu deja-încinsul mijlocului de vară ce va să vină.

Iunie mereu șoptește ca de printre amintirile unor clipe ce nu au fost încă, și tot ce atinge renaște: florile se deschid fără teamă, inimile tresar, timpul încetinește puțin, ca să ne lase să respirăm din nou curat, cu speranță.

E luna care ne învață, fără să ne ceară nimic, că frumusețea vindecă — dacă ne lăsăm atinși de ea.

 

Nicole

 

Doar aievea…

 

 

Ți-am privit mintea când mă gândea

Cât de mult trebuie să te răpească ploaia unei nopți reci ca să stai și să privești cum norii se zbat să își lovească pieptul cu pumnii deschiși, numai cât să inunde strada unde tu îmi spuseseși să te aștept. Chipul tău nu putea să nu răzbată printre frunzele ce se prindeau nebune de stropii mari de esență de nor. Tenul îți era atât de alb încât cea mai neprețuită emoție se și lipea de bujorii albi ai obrajilor tăi, în reușita încercare de a le colora destinul efemer în rozul petalelor sidefate.

Dar, la prima noastră întâlnire nu ai apărut. Mi-ai lăsat doar urmele norilor pe umăr. Am întrebat ploaia despre seara asta și m-a învățat despre extazul stropilor ce lasă în urmă amprente sferice de aer-apă, cupole transparente produse de clipele în care norii invizibili pot păși nestingheriți pe pământ. Știai că ploile de vară sunt de fapt norii transparenți ce vor să fie oameni?

Părul tău nu era lung, dar mângâierile din el îi ștergeau amprentele finite ale trecerii prin inima mea. M-a obișnuit tremurul inimii mele să cânt serii alegoriile pe care inima mi le-a adăpostit vreme de o viață. Îmi simt încă porii palmei vibrând în vis la dorul parfumului tău. Buzele îți miroseau a pădure răcoroasă de noapte, dar doar de aproape, doar sărutate, sărutate repetat. De curând am înţeles de unde îți e plin bujorul alb de rouă. Oftatului tău nu i-am ştiut lacrima până nu ai fost sărutată.

Am dorit de copil să fiu vrăjit de Sirene, oamenii să mă privească cu milă în vraja sunetului pe care nimeni nu îl desluşeşte… O descriam pe clepsidra universului cândva, pe o planetă îndepărtată ca vorbind mai multe limbi de-odată, dar mai apoi am înţeles, am ascultat greşit încercând să înţeleg, în timp ce limbile vorbite erau sunete ce îşi împleteau armonios gândul într-o muzicalitate nonumană. Nici ea nu era întru totul umană. Îţi simt mintea, Sirenă cu trup nedeslușit, îţi simt sertarele din nori, acolo unde te înghesuiai să zâmbeşti bucurându-te că nimeni nu ştie unde ai pus şireturile de la încăpăţânarea mea…

 

Stăteai la fereastra străzii unde în ploaie te așteptam

Lacrimi mă plâng din nor de atingere și dor de privire. Mă dor ochii sufletului când privesc pe fereastră. Tot ce văd în noapte e doar… liniște. E tăcere de mine. De tine. Tăcere de noi. Tu nu ai de unde să știi. Nu mă vezi. Nu mă auzi. Dar parcă simt că mă cauți. Poate mă gândești. Mă simți? Ceva din mine te strigă.

Eu te port în lumina pe care îmi imaginez că o voi primi. Prin fereastră. Venind din privirea ta. Din noapte. Ochi din întuneric pe care nu-i văd, dar pe care dintr-o dată îi simt că îmi vorbesc, mă umplu de ceva ce mă devine. Un cântec. Un cer. O lumină din rai. Raiul nostru, Raze de suflet care-mi lipseau și care acum m-au găsit. M-au întregit. Mă umplu de privirea ta, și de steaua care îmi ești. Sclipirea și arderea după care bâjbâiam fără s-o știu.

… șireturile încăpățânării tale sunt în mâinile mele, printre raze. .. stropii de ploaie rece caldă mi-au mângâiat pielea și ochii și umerii, iar picuri de nor mi-au șoptit că tu ai fi deja acolo, ascuns în amprentele lor sferice și perfecte lăsate în extazul căderii. Parfumul meu e la tine, în ploaia care îmi ești, iar vârtejul pierdut al buzelor întâlnindu-se, ude de apa abia sosită din ceruri, curge în spirală spre în sus…

 


 

Te-ai gândit vreodată că aerul din pieptul peste care ţi-ai aşezat palmele este acelaşi cu cel care şopteşte dorul necreat încă? Ştiai că oftatul este de fapt un gând mai mare din piept care se ruşinează de momentul în care e inspirat de mine? Ţi-a mai inspirat până acum cineva oftatul dorului?

Nu, nu mi-a mai inspirat nimeni oftatul până acum. Nu credeam să-nvăț a trăi vreodată… Dar, tu ai trezit aerul din mine, miracolul, norul, iar eu le-am dat viața mea, regăsindu-mă, regăsindu-te, regăsindu-ne…

 

 

Ochii ploii, ochii ploii,
Mă săgeată ca strigoii,
Ochii ploii cad duium,
Și se sparg țipând în drum…
Și în stingerea de-o clipă,
Grea privire se-nfiripă,
Într-o poamă, de-o culeg,
Ochii ploii se aleg…
Trag perdeaua unui gând,
Ochii ploii mă pătrund…
Rup în două pâine nouă,
Și în miez de pâine plouă
Florile de Sânziene,
Și-ale ochilor sprâncene,
Și câți ochi au fost uciși,
Sunt flori albe de caiși…

 

 

Rostire

„Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca sa te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Si, cine ştie, poate că într-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
genunchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.”
– Magda Isanos, Vis vegetal

 

Îmbrăcându-se albastru-n cuvinte,
clipele lunecă pe covorul
de nor
Raze le-mbie cuminte
a departe curat și senin
călător

Cu sfială de verde ca rupt din păduri,
ele caută albia știută
din timp
Însă aerul crud le amână,
șușotind a târziu și-nghețat
anotimp

 

Din nou, ca prin ceață, sculptându-se-n umbre
răsar culori și un glas
îmi răzbate
Ca fluturi cu aripi de fum,
ce zboară aievea ca pe frunze
pictate

Cărare de soare se-ntinde alene
lucind a surâs cu puls
de-amintire
Un vis suspendat de colțuri de stea
rotind din neant suavă
rostire

 

Nicole

 

 

Flori de foc…

 

“…
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
― Octavian Paler

 

Ți-am cerut ceai cu aromă de portocale,
privind afară
pe geamul iluziilor pictate
pe cerul nopții aprins

cufundat în stele…

M-ai strigat, iar vocea ți-a răsunat cald
și adânc reverberând
prin ceața gândurilor târzii
parcă decupând cu raze argintii de lună

un drum îngust…

Am deschis fereastra ascultând întunericul
înstelat de atâta iarnă,
îngemănat cu glasul îndepărtat
al unui soare zămislindu-și lumina curat,
străbătând până la cel mai îndepărtat

colț de amintire…

Am citit printre literele așezate tăcut pe cărare
amestecate cu pașii mei de ieri,
ai tăi de mâine,
iar cuvântul “atunci” mi-a șoptit ca o filă cu dublu înțeles
de trecut, de viitor
întru un “acum” ascuns în iarba de sub zăpadă,
în privirea ta,

în mine…

În ochii mei vezi întreaga constelație a unei treceri
mereu acolo,
mereu întregind Luna cu strălucirea zâmbetului meu
străpungând galaxii,
împletindu-se cu albastrul din zâmbet de Soare
etern așezând universuri de pace

în grădina inimii mele…

Aroma ceaiului cald s-a disipat în aerul rece al căutării
desenând o hartă a unor ajungeri, amânate sosiri
negăsite încă,
lăsând în urmă aburul vag al unor umbre topite
într-o ardere brusc izbucnind

în flori de foc…

Am deschis ușa casei, pășind pe urmele parfumului
din vis,
regăsind semnele aceleiași treceri,
un alfabet doar de iubire știut, înșirând urme,
culoare neatinse încă de dor
dezvelind un drum argintiu și îngust
pe care am pășit

înspre noi…

 

“A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.”
― Octavian Paler

 

Nicole

 

 

 

Dor siniliu…

 

„When we love each other we are immortal and indestructible
like the heartbeat and the rain and the wind.”
― Erich Maria Remarque,
Arch of Triumph: A Novel of a Man Without a Country

 

Niciodat’ anotimpul
nu așteaptă,
nu uită
printre frunze, petale
dintre picuri
de viu

Se așează cuminte,
strălucește
și-ascultă,
fremătând melodia
unui dor
siniliu

Cu mirare-mi îngână
frunza-n cer
și petala
căutării stinghere
din târziu
de culoare

Iară umbre de zi
decupate
tăcând
lasă-n urmă surâs
și adâncuri
de soare

Raze noi de privire
cad ca ploaia
de stele
Auriul luminii
mă îmbracă
în sper

Fire vagi din sclipire
mă îmbie
a zâmbet
Chiar de murmurul său
mi-e mereu
pasager

Căci pe șoaptele nopții
îmi adie
tăcerea
Dintr-o îmbrățișare
parfumată
de nor

Ca-ntr-un vis de departe
ce îmi este
aproape
În etern lângă mine
și mereu
călător

 

 

Nicole

 

 

Trecere…

 

„Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios și-ncet ca o streină…
Târziu, un înger a deschis să vază
Și-a stat uimit de palida lumină

Părea atât de tristă și umilă,
Dar totuși credincioasă și curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Și-a prins-o blând de mâna tremurată.”

– Vasile Voiculescu

 

Trăiesc în cămări de suflet adumbrite de trecere…
luminându-mi uneori rătăcirile cu sclipiri amestecate, împletind surâsuri cu lacrimi… cu arome aievea, raze, adieri

Unele uși mi se deschid singure… îmbietoare. Noi lumi vechi de parcă proaspăt decupate din lumina unor ferestre larg deschise de-un vânt cald de reamintire. Le pășesc pragul fără cuvinte, zâmbindu-le a revenire și jucându-mă îndelung și vesel cu unele regăsiri

Pe altele le întredeschid mai întâi pe furiș, cu o teamă că adierea unor foșnete amorțite în ne-lumină îmi va atinge ființa neașteptat… foșnete amuțite demult, prea brusc, prea ca într-un rost încă de neînțeles. Sunt acele uși care ascund un freamăt a cărui esență a fost lăsată curgerii, doar ca arderile din acele odăi să nu mistuie totul împrejur

Și mai sunt încăperile pe ale căror uși ajung să le dau de perete, repezindu-mă să intru… și le deschid mereu, ca din plin de nerăbdare și dor. O boare plăcută întotdeauna îmi cuprinde umblarea, atunci când revin, căutându-mi iubitul loc binecunoscut, relocuindu-l… și renăscându-l

 

Îmi e trecutul ca o vestă brodată labirintic, dar pe care o port pe dedesubt… pe sub perindarea de zi cu zi

E, însă, ca și cum ea mă poartă pe mine, îmbrăcându-mă ca pe o nouă și iar nouă haină, continuu redevenindu-mă tăcut și purtându-mi culorile în soare, neatinse încă de nori… fiindu-mi meșteșugită pe interior cu fire argintii de timp care îmi șoptesc tremurat despre un atunci sau un altul,
ca topite din când în gând… și cuvânt

Măiestrită adânc, se simte, ca din acul grăbit al secundarului cu al său tic tac, șubred dar nemilos

O vestă vie, cusută cu aur din strălucirile unor zile și nopți talisman…
veșnic înțesată cu nestemate licărindu-mă iar și iar, de printre calde priviri, pași, aduceri aminte

 

Îmi este albastrul ca o aripă ruptă din cer și împodobită cu frunze de soare arzându-mi ramurile dinspre sublim

Cealaltă aripă nu e la mine, a rămas suspendată în traversare de cântec neinfinit și neauzit
ca dintr-o căutare lipsită de cărare, o zi fără adiere, un glas fără cuvinte…

O toamnă fără răspuns

 

Trăim în cămări de suflet adânc adumbrite de trecere,
ascunse la vedere și pulsându-ne-n pleoape,

luminându-ne aleile cu sclipiri răscolite de printre clipe-iubire
îngemănate cu netimp…

 

Nicole

 

 

 

Lumina culeasă…/ To reap the light… on Starry Steps blog

 

… cu mănunchiuri minunate de raze împrăștiate prin casă de privirile toamnei acesteia.

 

 

…with beautiful bundles of sun rays scattered all around the house by this autumn’s golden shine.

 

Lumina culeasă…/ To reap the light…

 

 

See you on Starry Steps! 🙂

 

Pe meleaguri de…

 

„Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
Nici valurile nopţii, nici umedă perdea
De nouri nu-i goneşte imagina senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…”
~ Ion Barbu, Copacul

 

Pe cărări de cuvinte unduind ca în basme
cu meandre de munte luminând zmeuriu,
mi se-aude un puls colorat în neliniști
printre raze de toamnă clipocind auriu

Din adânc de secundă și grăbite atingeri
o căldură de șoapte strălucește pe cer,
dezvelind ca din inimi de clipă și îngeri
un tablou din seninul coborât din eter

Prin nervurile frunzelor agățate de vară
scuturând încă stropi de culoare aprinsă
îmi rostesc tresăriri de pe ramuri de timp
ce pictează pe zi ca pe-o pânză întinsă

 

Diminețile-s nori coborâți de pe creste,
iar amiezile albii de-amintite uitări,
printre pagini de seară ni se scrie-o poveste
cu destinul croit chiar din soare și zări

Cu iubire se-mbracă și-anotimpul și aripa
ce pe drumuri de-albastru se rotesc și se zbat,
iară umbre de taină răsărind ca din arderi
pe meleaguri de mine se rotesc răsfirat

 

Nicole

 

 

Înrădăcinare

 

“Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare.”
– Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra

 

Iluzia te-mbracă
în cuvinte
așa cum dimineața se strecoară printre zori,
bucată cu bucată de-amintire
și-apoi de-odată
soare
cu raze spulberate-n
plin șuvoi

Din pieptul zborului,
ca un alint fierbinte,
răsar semințele, un suflu rătăcind
din umbra ta…
iar țipătul tulpinii avântate
e surd și moale,
liber
ca o stea

Iubirea ți se răsfrânge blând,
ca în oglindă
de cer sculptat din dor
și tainică privire,
cu norii lunecând
a mângâiere
și cu albastru semănând
eliptică rostire

O parte din rotire
se regăsește în cădere,
în ploi ascunse
și lacrimi de răstimpuri,
dar cea mai fragedă reînflorire
o vindecă pământul
prin curgere
de anotimpuri

E mistuire aprigă-n
adâncuri,
din vis perpetuu o lume
ce ți se-ntinde la picioare…
o risipire din inimă mereu aprinsă
în redevenire,
o magică desprindere
din înrădăcinare

 

Nicole