„…

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.”
― Nichita Stănescu

Pe atunci nu știam că florile
dansează cu cerul
așa cum stelele mângâie întunericul,
în liniște
eu le priveam ca de dincolo,
de departe de lume,
ca niște șoapte ale tale

Numai culorile le rosteau cuvintele
așa cum privirea ta mă rostea
și îmi aminteam…

îmi așezam bărbia în palmă
gândindu-te,
iar lacrimile îmi urcau în pleoape
ca niște neașteptări,
poticnindu-se neștiutor în umbre,
căzând iar și iar

pe când soarele îmbrățișa tulpini și petale
pe ascuns,
de dincolo de norii cei tainici, cei cruzi
cărora îndrăzneam să le ating razele
ca pe o marmură
sfidându-mi anotimpurile
și curgându-mi clipe din palma ta
ca dintr-un ceasornic al inimii
cu adânci rădăcini
în lumină

Și apoi mă aplecam peste un colț de surâs
îmbrăcându-l în suspin portocaliu
și dându-i drumul în iarbă,
să se rostogolească pe lângă cărarea
ce ducea înspre tine…

În cele din urmă, pașii căutării s-au pierdut
printre secunde,
ca niște fire subțiri de nisip
lăsate să alunece nepăsător printre degete
în murmurul unei adieri de apus
decupat din trecerea ta,

iar florile au uitat dansul albastru,
stelele s-au oprit,
ceasul a alunecat de tot
în tăcere

doar pentru că pe atunci
nu știam…

Nicole