trecere

„Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios și-ncet ca o streină…
Târziu, un înger a deschis să vază
Și-a stat uimit de palida lumină
…
Părea atât de tristă și umilă,
Dar totuși credincioasă și curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Și-a prins-o blând de mâna tremurată.”
– Vasile Voiculescu

Trăiesc în cămări de suflet adumbrite de trecere…
luminându-mi uneori rătăcirile cu sclipiri amestecate, împletind surâsuri cu lacrimi… cu arome aievea, raze, adieri

Unele uși mi se deschid singure… îmbietoare. Noi lumi vechi de parcă proaspăt decupate din lumina unor ferestre larg deschise de-un vânt cald de reamintire. Le pășesc pragul fără cuvinte, zâmbindu-le a revenire și jucându-mă îndelung și vesel cu unele regăsiri

Pe altele le întredeschid mai întâi pe furiș, cu o teamă că adierea unor foșnete amorțite în ne-lumină îmi va atinge ființa neașteptat… foșnete amuțite demult, prea brusc, prea ca într-un rost încă de neînțeles. Sunt acele uși care ascund un freamăt a cărui esență a fost lăsată curgerii, doar ca arderile din acele odăi să nu mistuie totul împrejur

Și mai sunt încăperile pe ale căror uși ajung să le dau de perete, repezindu-mă să intru… și le deschid mereu, ca din plin de nerăbdare și dor. O boare plăcută întotdeauna îmi cuprinde umblarea, atunci când revin, căutându-mi iubitul loc binecunoscut, relocuindu-l… și renăscându-l

Îmi e trecutul ca o vestă brodată labirintic, dar pe care o port pe dedesubt… pe sub perindarea de zi cu zi

E, însă, ca și cum ea mă poartă pe mine, îmbrăcându-mă ca pe o nouă și iar nouă haină, continuu redevenindu-mă tăcut și purtându-mi culorile în soare, neatinse încă de nori… fiindu-mi meșteșugită pe interior cu fire argintii de timp care îmi șoptesc tremurat despre un atunci sau un altul,
ca topite din când în gând… și cuvânt

Măiestrită adânc, se simte, ca din acul grăbit al secundarului cu al său tic tac, șubred dar nemilos

O vestă vie, cusută cu aur din strălucirile unor zile și nopți talisman…
veșnic înțesată cu nestemate licărindu-mă iar și iar, de printre calde priviri, pași, aduceri aminte

Îmi este albastrul ca o aripă ruptă din cer și împodobită cu frunze de soare arzându-mi ramurile dinspre sublim

Cealaltă aripă nu e la mine, a rămas suspendată în traversare de cântec neinfinit și neauzit
ca dintr-o căutare lipsită de cărare, o zi fără adiere, un glas fără cuvinte…

O toamnă fără răspuns