Zi: octombrie 1, 2020

Carte-eveniment la Editura Polirom: pictoromanul Mustața lui Dalí și alte culori, de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici

Scrie un comentariu
Nu este disponibilă nicio descriere.

„Mustaţa lui Dalí și alte culori este o carte splendidă, un duet cum nu avem altul, despre puterea artei de a inventa realitatea, de a-i da un sens imaginînd-o.” (Bogdan Creţu)

Editura Polirom anunță apariția unui volum cu inedit în cultura autohtonă, pictoromanul Mustața lui Dalí și alte culori, de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, cu o prefață de Bogdan Creţu.

Un adevărat eveniment editorial, pictoromanul dă naștere unei lumi ficţionale fabuloase, cele 16 picturi realizate de Felix Aftene generînd 16 capitole ale unui roman scris de Lucian Dan Teodorovici.

Pictura și literatura se potenţează astfel reciproc în interiorul cărţii, își împrumută una alteia idei, culori, personaje, iar temele mari se construiesc, pendulînd între comic și fantastic, în jurul protagonistului.

În lumea acestuia, un pictor pentru care nimic nu-i imposibil, normalitatea funcţionează doar alături de canari vorbitori din Insulele Canare, furnici creatoare de artă, corbi atei, fluturi slab văzători, spiriduși cărora le plac zborurile cu baloane de săpun, sticleţi matematicieni și atîtea alte creaturi spectaculoase, ce pot fi văzute doar de cei care au ochi să le vadă.

„Mustaţa lui Dalí și alte culori este o carte splendidă, un duet cum nu avem altul, despre puterea artei de a inventa realitatea, de a-i da un sens imaginînd-o. Chiar imaginînd-o după ce faptele s-au derulat. Un experiment de o frumuseţe aparte, care caută să reîntregească unitatea privirii artistice asupra lumii noastre atît de atomizate.” (Bogdan Creţu)

Felix Aftene, artist vizual, trăiește și lucrează în Iași, avînd o activitate susţinută pe scena naţională și internaţională a artei contemporane. Practica sa artistică este extinsă pe varii medii – pictură, sculptură, pictură murală, noile media. În 1996 a absolvit ca șef de promoţie Academia de Arte „George Enescu” din Iași, secţia Pictură murală, la clasa profesorului Dimitrie Gavrilean. În 2016 a obţinut doctoratul în domeniul Arte vizuale la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iași cu o lucrare dedicată artelor vizuale contemporane. În 1997 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Din 2013 este președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Iași. Din 1998 profesează ca scenograf la TVR Iași. În perioada 1997-1998 a primit Bursa Uniunii Artiștilor Plastici din România. În 1998 a cîștigat concursul pentru realizarea picturii murale din sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Iași, cu lucrarea intitulată Babilon. În 2008 a realizat o altă lucrare importantă pentru comunitate, Capsula timpului, un monument din bronz, amplasat în faţa Primăriei Municipiului Iași, la aniversarea a 600 de ani de la atestarea documentară a orașului. În 2016 i s-a acordat Premiul Naţional pentru Pictură al UAP din România. În 2019 a revenit în spaţiul public cu un proiect intitulat Masa amintirilor. Amplasată în preajma vechii bucătării de vară de lîngă bojdeuca lui Ion Creangă, lucrarea marchează trecerea a 100 de ani de la înfiinţarea primului muzeu literar din România. În 2020 a expus în centrul orașului natal, Vaslui, lucrarea Cronos, realizată în bronz. A primit peste 30 de premii și distincţii pentru activitatea artistică pe plan naţional și internaţional. Este curator, coordonator și expozant în numeroase proiecte artistice de grup și personale în ţară și în străinătate. În domeniul picturii este unul dintre cei mai importanţi artiști contemporani din România, cu peste 30 de expoziţii personale în spaţii muzeale sau galerii de artă internaţionale. Lucrările sale se găsesc în muzee și colecţii private din ţară și din străinătate (Austria, SUA, Marea Britanie, Grecia, Germania, Elveţia, Franţa, Italia, Spania, Canada, Danemarca, Ungaria, Israel, Moldova etc.).

Lucian Dan Teodorovici s-a născut pe 17 iunie 1975, la Rădăuţi. Este scriitor, regizor de teatru și scenarist. Absolvent al Facultăţii de Teatru (Regie – Artele spectacolului), din cadrul Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iași, și al programului masteral „Teorii și practici în artele vizuale” al Facultăţii de Arte Vizuale și Design din cadrul aceleiași universităţi. Din 2017 este director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Iași și al Festivalului Internaţional de Literatură și Traducere Iași (FILIT). În perioada 2002-2006, a fost redactor-șef al Editurii Polirom, unde a iniţiat, în 2004, colecţia „Ego. Proză”, pe care o coordonează și în prezent. A pus în scenă diverse spectacole de teatru, a realizat cîteva scenarii ale unor filme de lungmetraj, scurtmetraj și de show TV. A debutat editorial în 1999, cu romanul Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi, Editura OuTopos, Iași (reeditat la Editura Polirom în 2005). La Polirom a mai publicat: Circul nostru vă prezintă: (roman, 2002, 2007); Atunci i-am ars două palme (povestiri, 2004); Celelalte povești de dragoste (roman, 2009, 2014); Matei Brunul (roman, 2011, 2014); Unu + unu (+ unu…) (dramaturgie, 2014); Cel care cheamă cîinii (roman, 2017); Silvestru și Marele Dictator (carte pentru copii, 2020). A obţinut diverse nominalizări și premii literare în ţară și în străinătate, printre care: nominalizare pe lista lungă a International Dublin Literary Award, 2020; Premiul special al cititorilor „Natalia Gorbaniewska”, în cadrul Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS, Polonia, 2015; Premiul pentru Proză al revistei Observator cultural, 2012; Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iași, 2012; Premiul special al publicului la Gala Industriei de Carte din România, București, 2012; Premiul „Cartea anului 2011”, oferit de revista Contrafort; Premiul literar „Augustin Frăţilă”, pentru cel mai bun roman al anului 2011; Premiul pentru Dramaturgie pe anul 1999, acordat de Ministerul Culturii. Cărţile sale au fost traduse și publicate de edituri importante din diverse ţări, precum SUA, Anglia, Franţa, Germania, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria sau Macedonia.

Nu este disponibilă nicio descriere.

Lecturi 247: Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții

2 comentarii

Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții (Midnight Library, 2020) 308p., TPB, 13×20, Nemira, 2020, Trad. Cristina Nan, Red. Mihaela Stan, 35.99 (39.99) lei, ISBN 978-606-43-0942-6

Nota Goodreads: 4.39 (7316 note)

Descrierea editurii: „O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună? Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent. Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?”

Pe lângă timp, temă recurentă în scrierile lui, depresia și felul în care poți trece peste aceasta sunt temele principale ale acestei înduioșătoare povești publicate de autorul extraordinarului roman „Umanii” (despre care am scris, hăt-departe, tocmai în 2016) în anul de grație 2020. Și o face printr-o splendidă poveste fantasy ce pornește de la o premisă SF: existența universurilor paralele și simultane, infinite la număr, în care toți ducem vieți paralele, dar care au apucat pe un alt curs.

Nora Seed are parte de cea mai oribilă zi din viața ei: pe lângă faptul că toate îi merg pe dos de când se știe, tatăl i-a murit pe când ea avea doar șase ani, mama i-a murit și ea de curând, fratele ei nu mai vrea să știe de mult de ea, după ce tot ea a renunțat la visul lor de-a înființa o trupă rock care urma să devină faimoasă în toată lumea, acum șeful o dă afară din amărâtul lui de magazin de muzică, un vecin îi bate la ușă și o anunță că pisica ei zace moartă pe drum, iar singura ei sursă suplimentară de venit, orele de pregătire la pian cu un tânăr, a dispărut și ea, căci a uitat complet că avea oră cu el în această zi, așa că… ce să vezi, într-un orășel uitat de lume, mohorât cum sunt toate orășelele englezești în care timpul pare că a încremenit în loc în anii cincizeci cei plini de smog și ceață, o tânără de 35 de ani, nițel cam șleampătă și parcă mereu deprimată, care a renunțat cu totul la visul de-a deveni cineva, se hotărăște că nu mai are pentru ce să trăiască.

Numai că, surpriză! Soarta nu o lasă în pace. Și-n loc să se trezească în rai sau iad, unde să stea la taclale pe teme filosofice cu cine s-o nimeri pe acolo, că tot a făcut studii în domeniu, Nora se trezește într-o bibliotecă nesfârșită. Unde dă peste nimeni alta decât doamna Elm, fosta ei bibliotecară de la școală, alături de care a avut parte de nenumărate clipe plăcute pe când era copil. Iar aceasta îi explică ideea cu care am pornit și eu la drum acest articol: că e pe cale să moară, e-adevărat, numai că i se mai dă o șansă, că nu e totul pierdut, și că își poate alege o altă existență, mai plăcută, pentru a continua să trăiască mai departe. Pentru a găsi un motiv să meargă mai departe.

Ideea e cam așa: Nora poate începe o nouă viață, intrând în pielea unei alte Nora, dintr-un alt univers, paralel, unde viața ei a urmat un cu totul alt făgaș.

„Nora citise despre universurile multiple și știa câte ceva despre psihologia Gestalt. Despre felul în care creierul uman preia informații complexe despre lume și le simplifică, astfel încât, atunci când un om se uită la un copac, traduce multitudinea complexă de frunze și de crengi în ceea ce numim „copac”. A fi om înseamnă a rezuma constant lumea la o poveste ușor de înțeles, care menține lucrurile simple.”

Într-unul și-a urmat visul de-a deveni o înotătoare faimoasă, continuând de fapt visul tatălui ei și ajungând la Olimpiadă. Lucru care a făcut ca tatăl ei să nu se mai îmbolnăvească de inimă și să moară prematur. Într-un alt univers, Nora și-a urmat cea mai bună prietenă în Australia, ca să urmărească balenele cu cocoașă, numai că acolo află că prietena ei a murit într-un accident de mașină. În alt univers, și-a urmat visul de-a ajunge în arhipelagul Svalbard, ca să urmărească topirea ghețarilor. Într-altul, s-a căsătorit cu Dan, cel care o ceruse de nevastă, și a urmat visul acestuia, acela de a cumpăra un pub la țară, de care să se ocupe amândoi; numai că Dan al ei se dovedește o acritură care bea de stinge și o mai și înșală cu altă femeie. În altul, ea și formația rock înființată de fratele ei, ea însăși și un prieten de-ai lor a căpătat faimă mondială, numai că fratele ei s-a sinucis de prea mult bine ce-i era. Și așa mai departe.

„Toate viețile pe care le trăise până atunci, din momentul în care pășise în bibliotecă, fuseseră într-adevăr visul altcuiva. Viața de femeie căsătorită, care trăia la țară, fusese visul lui Dan. Călătoria în Australia fusese visul lui Izzy, iar regretul Norei că nu o însoțise reprezentase mai degrabă o vină față de propria prietenă decât o părere de rău pentru ea însăși. Visul de a deveni campioană la înot îi aparținuse tatălui ei. Și da, era adevărat că, în tinerețe, o interesaseră Cercul Polar Arctic și posibilitatea de a deveni glaciolog, dar chiar și acestea îi fuseseră insuflate mai ales de discuțiile cu doamna Elm, în biblioteca școlii. Iar trupa The Labyrinths, ei bine, acela fusese dintotdeauna visul fratelui ei.”

Ani de zile, Matt Haig s-a luptat cu depresia. De aceea a început să scrie povești încărcate de empatie, cu personaje care par c-au ajuns la capătul puterilor, s-au săturat de viață și au luat o hotărâre irevocabilă. Scrierile sale oferă sfaturi prețioase pentru tratarea depresiei, le îmbracă în haine atrăgătoare și ne oferă, așa cum sună și-o poveste recentă de-a sa, motive să iubim viața. Viața e frumoasă și trebuie să apreciem acest dar prețios. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de necazuri, să ne dăm bătuți, să renunțăm și să alegem calea de pe care nu mai există întoarcere. Nu trebuie să adoptăm ideea că eșecul se transmite din generație în generație, că dacă părinții noștri nu au reușit să facă ceva, nici noi nu vom mai fi în stare. Viața-i frumoasă, trăiți-o din plin și bucurați-vă de orice clipă. Asta vă spune Matt Haig. Și cred că o spune foarte bine.

„… Și-a dat seama că nu încercase să-și pună capăt vieții pentru că era nefericită, ci pentru că reușise să se convingă că nu avea cum să scape de nefericire.”