finalcoffeefantasy

Umbra nu cere sa fie vindecata, vrea doar sa fie adusa alaturi de lumina care sa ii justifice prezenta.
Cuvintele de mai jos nu sunt scrise de mine, dar intr-un fel imi apartin, caci ma autentifica in toata intunecimea mea…

„Pentru dimineţile tăcute de atâtea răspunsuri şi pentru nopţile cernute în dileme, irevocabilii nu-şi au distorsionate gânduri. Aş vrea să mă patrund printre ei ca un fum, ca o ceaţă în ceata lor tăcută şi înceată.

Inepţiile, dulci teoreme scrise pe dune de nisip în aşteptarea furtunilor ce vor să vina…

Agitaţi şi singuri în toată neasumarea lor, forfotesc aidoma cenuşii din care sunt suflaţi. ”Nu te teme” îmi spui, cand degete atente mă cercetează neîncetat…

De câte vieţi mă vezi pătruns, tot de atâtea morţi mă bănuieşti, de câtă milă îţi cerşesc, tot de atâta vină mă înrobesc. E un balans teribil şi ciudat pe care l-am aflat din şoaptele târzii, din flaute ce-n zi îmi poară pas cu pas..

Nu de urletele iadului mă tem ci de susurul şoaptelor aramaice, pe care nu le înţeleg, pe care le-aş putea fără să vreau tăinui…”

Imi amintesc un sfant cu chip descumpanit. Probabil un incepator in ale cerurilor.

***

Labila acum, cu translucidul necunoscut, odata cu nervurile plapande si cu atmosfera care de multe ori agonizeaza apasator, trag adanc in plamani toti pixelii naturii descuamate.

***

Sunt nici mica, nici mare, nici puternica, nici vulnerabila.Sunt mai degraba a unui loc comun, uzat, al tuturor care nu exceleaza in nimic, si fac umbra pamantului. De ce as fi vrut sa fiu vreodata geniala, nu stiu sa spun acum. Insa gafaiala de a fi fidela acestor tinte m-a costat o avere. O afurisita de avere…

***

Ne purtam printre oameni si cladiri cu atitudinea proaspetilor aterizati si invatam sa pretindem ca soarele nu ar fi existat vreodata. Este mai convenabil asa..  Gandim de pe banca de rezerva, cu ganduri timorate si precaute. Simtim cu grija. Nu mai jonglam cu pornirile de altadata, acum ne par casabile. Fragile si inselatoare. Calcam in prezent ca in asfaltul proaspat turnat, gandind de doua ori inainte sa ridicam piciorul spre urmatorul pas. Nu ne intrebam despre alte culori. In jur… griul care nu asteapta, dar desteapta.

***

Stiu despre mine ca sunt necrutatoare tocmai cu ce am pretuit mai mult. Daca as stii, oh, daca as putea in mod ilicit sa aflu cu ce cuvant iti incepi mereu linistea, si pentru care lucru anume iti ceri iertare de la tine, as putea si eu sa vindec insomnia intrebarilor, si sa iert. As fi in pace.

Scriitura e libera sa se intample intr-o lume a lui nicaieri, unde cuvintele se lasa dansate in fel si chip, semantica izbucnind descatusata si libera de orice contract. Totul e permis, la indemana, la discretie… nimic nu pare sa iti reteze mana cu care scrii. Unicul imperativ in acest desfrau al potentialitatii semnatice, ar trebui sa fie loialitatea celui care scrie fata de sine. Recunoscatori pentru acest corn al abundentei, literatii si scriitorasii isi exerseaza de zor condeiul. In acest punct ducem lipsa de orice, mai putin de abuzuri. Sub acoperamantul statutului de “autori pe speze proprii” isi permit formulari acrobatice, cochetand cu un haos greu de inchipuit al ideilor, construind sintagme indraznete care vin parca sa iti linseze logica. Isi permit sa te plictiseasca indelung prin expuneri care par sa nu isi mai ia seama vreodata, sau te dezarticuleaza, atacandu-te frontal printr-o scriere disperata sa epateze.

Partea curioasa incepe atunci cand pusi in fata scrierii altuia, devin brusc opaci, rigizi, rectangulari, drastici si se erijeaza in mari critici literari, facand ferfenita orice formulare care contravine “normalitatii” cotidiene. Brusc se iteste in ei un bun simt dus la extrem, demn de o provinciala casta si traditionalista. Cer explicatii pentru orice asociere care nu da bine langa atribute indecente, taie nefericitul text de-a lungul si de-a latul, cautand tot atatea noduri in papura cate nesigurante si invidii au acumulat ei in lunga cariera de “autori pe speze proprii”.

Fierbem, clocotim cu tot cu univers, intr-o imensa oala de pe care cineva tocmai a ridicat capacul si se uita. Suntem descoperiti si nu vom mai gasi complicitate in nimic. Pentru o vreme… Dupa care vom rasari la polul central al Fiintei si ne vom aminti de Unul.

***

Cazand la intelegere cu o dorinta ardenta, simtita astfel din viscere pana-n plamani si creier, al carei obiect va aparea chiar si imposibil, legea corespondentului ne va aduce in punctul de a descoperi mult cautatul, creand. Nu vom stii aceasta pana cand inconstientul nu ne-o va dezvalui incepand cu chiar cel mai inaparent si ininteligibil vis.  Apoi, inevitabil, momentul de rascruce, cand fiecare din noi ori isi va aroga meritul de a fi dat forma doririlor, ori isi va recunoaste actul de a descoperi ca fiind o previzibila desinenta alipita intregului inspre eterna glorie.

La intorsura unei virgule, in mod razlet, neasteptat, ma lepad de vesmantul greu, intarziat

 Apoi, facandu-ma covrig, pe pat, ma lupt sa imi sarut genunchii si imi scrantesc un omoplat…

De ceva vreme sunt intr-o zona a mintii, deloc primitoare, un loc bizar cu ploaie mocaneasca si fara culori. Am vise din acelasi domeniu psihic, care se inchid in fiecare dimineata cu amenintarea: va urma. Seara se reia apasarea in alb negru,  cu rude apropiate care graviteaza ingrijorator in jurul aurei mele. La marginea unui drum asfaltat de tara stau insirati cativa de-ai mei, imbracati sumar si in expectanta iritanta. Printre ei e unchiul Sandu, trecut la cele vesnice de cativa ani buni. Nu se dezminte nici de acolo de unde e, sau mai bine zis, nu s-a dat pe brazda nici mort: imi trece pragul viselor la fel de badaran ca  pe vremea cand era pamantean: la bustul gol, cu bulbul burtii sfidator de impardonabil, si lasandu-se la fel prada curiozitatii sale marunte de provincial, adica uitand sa isi controleze mimica dezordonata a fetei cand cu mainile in sold se holbeaza. Restul rudelor care stau la marginea drumului sunt dintre cele in viata, dar oricum, asteptarea lor fix acolo, in buza strazii, ma nelinisteste profund.

Apoi, urmatoarea seara, visul isi respecta promisiunea nesolicitata si isi reia cursul sub auspiciul unui spectru si mai intunecat si al unei framantari si mai pregnante. Levitez, insa impotriva vointei mele, si apoi zbor incet, impinsa de la spate de o forta vicleana si obscura, care ma plimba din camera in camera, in casa copilariei mele. Casa se prezinta austera, lipsita de decoratiunile afectivitatii care in realitate o impodobesc si acum.  Plutesc prin casa asemeni pasarilor, cu burta in jos si capul inainte, pana in dormitorul meu. Forta nevazuta ma impinge de talpi inainte, pana ajung cu capul in plasa de tantari de la fereastra, si aici fac un efort extenuant sa imi schimb traiectoria, numai ca sa nu ma trezesc in picaj liber, si apoi facuta bors pe asfaltul din fata blocului. Cu chiu cu vai ma redirectionez in zbor pana in dormitorul mamei, unde pe pat sta chiar mama, creionata in tonuri de gri intunecat.  Aici mama reuseste sa ma coboare langa ea, si sa imi spuna repejor ca trebuie sa stau de vorba cu un preot „cu ochii in ochii lui”. Ceasul de pe noptiera ei arata limpede ora 2:43. Indemnul mamei ma lasa usor descumpanita, din moment ce si in vis ma astept ca ea sa stie ca eu nu prea mai dau pe la biserica. Descumpanirea nu ma paraseste nici cand sunt transportata la loc pe pamant in patul meu, in deplina stare de trezie. Dupa prostul meu obicei stau cu ochii mari zgaitzi in intuneric, si imi analizez visul cautand intelesuri samanice si mesaje subliminale. In stanga mea ceasul meu arata blurat ora 2:20.

Ce m-ar mai intinde Freud pe canapelele lui…

Dorul ca neputinta de a asimila ansamblul.

Cineva spunea de mult ca nu iese prea des in lume de teama ca nu va primi destule complimente. Asta imi starneste zambete de recunostinta si imi aminteste de sinceritatea bruta care iese sa se scalambaie doar cand suntem al naibii de singuri dinaintea oglinzii. Pasim stingheri amestecandu-ne tern in multime, insa in cele mai seducatoare ganduri ale noastre, calcam tantosi in uralele interminabile ale multimii, facandu-ne cu greu loc printre strigatele  de admiratie.

Tin minte strada asta si cred ca si ea imi recunoaste ghetele sporadic lustruite. Am parcurs-o in vremuri care azi par traite de altcineva, vremuri cand singurele mele griji ar fi trebuit sa fie distractia si deprinderea mestesugului de a fi un om bun. Dar, cum bine stii, nu intamplarea face, ci natura noastra, sa irosim vremea jocului cu inchipuiri fara temelie.

Abia acum imi suna familiar dar pierdut, sunetul picurilor reci de ploaie pe tabla zgribulita a pervazului. Si o data cu mirosul asta care inteapa amortit fundul narilor imi reprosez acum ca gerul mi se parea deprimant (oare de ce?) si nu ma urcam pe sanie fiindca inca de pe atunci imi temeam posibilele caderi. Vroiam sa iti spun ca tocilarul care ascutea „forfecute si cutitase” inca mai traieste. L-am auzit acum o luna strigand, mai stins ce-i drept, ca inca ne mai poate servi, in caz ca ni s-au tocit „taisurile”. Da’ noi tot tineri suntem, doar ca mai apusi. Si pe unii din noi inca ii incanta melcisorii din lapte presarati cu scortisoara.Prea putin observam atunci cat de rustic se incolacea fumul caselor spre cer, sau cum motaiau golase si stinghere amiezele de toamna tarzie. Fiindca in vremurile cand se petreceau toate astea  trageam nadejdi serioase ca timpul va trece mai repede, si noi ne vom trece o data cu el, devenind mari. Din ce in ce mai mari…