Am o nouă sursă de cărți (second, uzate, vechi, folosite, vintage, consumate, cum am găsit că s-ar chema categoria aia pe care cîndva o denumeam ”cărți la mîna a doua”). Dacă nu cumva două astfel de surse, dar pe una o țin secretă o vreme.
Și săptămîna asta am avut un spree de cumpărat chestii. Se întîmplă, nu știu dacă-i zice terapie prin cumpărături sau cum i-o zice, dar rezultatul e că am (mai) cumpărat niște cărți.
Printre ele, și Despre fotografie, de Susan Sontag. Ediția de la Vellant. Am ajuns acasă. Am pus prada pe pat. Am desfăcut coletul. Am luat direct cartea lui Sontag, s-o răsfoiesc, chiar dacă nu aveam timp atunci, pe loc, s-o citesc.
Și-n goana aia a degetelor și-a paginilor și-a ochilor (de soacră, că am depășit demult stadiul de redactor), numa’ ce văd ceva ce-mi ridică pulsul. Titlu mare de capitol, pe o pagină goală. Eroismul viziunii.

Noa’, asta ce mama zmeilor poate fi, într-o carte despre… văz? Să fie oare Heroism of vision, în original? Care poate-ar fi dat mai bine drept ”eroismul văzului”? Am căutat originalul. Și-am găsit:

There is a peculiar heroism abroad in the world since the invention of cameras: the heroism of vision. Photography opened up a new model of freelance activity—allowing each person to display a certain unique, avid sensibility. Photographers departed on their cultural and class and scientific safaris, searching for striking images. They would entrap the world, whatever the cost in patience and discomfort, by this active, acquisitive, evaluating, gratuitous modality of vision. 

Traducătorul ca traducătorul, dar redactorul, corectorul, coordonatorul? Nimeni, nimic?