– La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
Asta nu ştii tu, Jon Snow! Mintea ta n-o să priceapă,
Fiindcă nu te luminează, măi băiete, nici-o rază,
Eşti un puşti care nu ştie nici s-auză, nici să vază!

– O, tu nici visezi, bătrâne, câte lucruri am ghicit
Când m-am depărtat de Zid, şi-am iubit, şi am trăit!
Iar când m-am întors să apăr ăst hotar al lumii mici,
Zidul care înconjoară muşunoaie de furnici,
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ce-şi ucid de generaţii prieteni, şi părinţi, şi fraţi,
Am ştiut că, pân’ m-oi pierde, ca o umbră-n întuneric,
Am să lupt pentru mai bine, chiar de e un vis himeric!
Nu pot trece peste toate, filozof, cu falnic pas…
Asta-i lumea mea şi-o apăr, cât suflare mi-a rămas!

Eu aşa ştiut-am, iată, împreun-acum s-aduc
Doi bărbaţi, ce-ntre coperte diferite traiu-şi duc,
Ca să stea, la mine-n minte, o clipită la taclale,
Permiţându-mi să-nalţ astăzi pentru carte osanale
Şi să las un semn spre ea în tabelul und’ se strâng
Cei ce dragostea de slove peste lume şi-o răsfrâng.