“Noi astia care visam mii si mii de euro salariu, noi astia care avem
mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 in plus, noi astia care am
terminat o facultate din 2000 incoace, noi astia care renuntam la
facultate pentru job, noi astia licentiati, masterizati si doctorati
pe banda rulanta, noi astia care lucram la o multinationala, noi
astia care avem telefoane mai scumpe decat tot salariul parintilor –
pe 2 luni, noi astia care nu mai avem timp in afara jobului, noi
astia, corporatistii in devenire si in general,… suntem toti o
generatie de ratati.

Suntem ofticati din orice, suntem morocanosi, posaci si ne punem
picaturi cand avem ochii rosii. Ne enerveaza cei care sunt la fel de
suparati ca noi, ne enerveaza si cei diferiti. Injuram mult, dar
suntem credinciosi. Salvam Rosia, Vama, natura si tot ce mai e de
salvat printr-un mail sau o plimbare intr-un weekend cu masina pana
acolo. Ne pasa de tot ce e “eco”, de viitorul copiilor si al
omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop si un motor de 2.0 litri
la masina.

Lucram in nestire, visam promovari si un bonus la salariu, dormim
putin, fumam, bem cafele si energizante de ne zapacim creierii, dam
banii pe prostii, pe jucarii care sa ne dea inca putin timp, pe mese
proaste in restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumparam
masini mai scumpe decat ne-am putea permite doar pentru iluzia
apartenentei la o clasa sociala creata artificial, ne imbracam cu
haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine – la fel ca toti
cei din jurul nostru.

Ne cumparam apartamente fara sa le vedem in nu-stiu-ce-complex ca-o-
conserva la cativa kilometri de oras. Platim rate 50 de ani de acum
incolo. Dormim putin, ne doare capul, ne tremura mainile, ne promitem
ca vom avea mai mult timp pentru noi, ca vom face mai multa miscare,
ca vom sta mai putin in fata calculatorului, ca vom merge intr-o zi
pe jos.

Ne place jobul pe care il avem, corporatia e mama si tatal nostru,
corporatia tine loc de familie, de prieteni, de iubiti, de amanti, de
tot, ne da bani pentru tot ce vrem sa cumparam si asta e tot ce
conteaza. Nu stim alte reguli in afara corporatiei, nu ne intereseaza
altceva, nu vrem altceva. Ne simtim impliniti. Nu stim altceva in
oras decat drumul spre job, inapoi spre pat si vreo 2 cluburi. Nu
vizitam nimic decat in team building.

Pentru ce? Ca sa ajungem niste legume terminate la nici 40 de ani? Ca
sa ne facem scrum inca inainte de a incepe sa ardem? Pentru a ajunge
intr-un pod imaginat al unei ierarhii sociale?

Ce o sa raspunda copiii nostri, stiind ca toata viata nu am facut
altceva decat sa ne gandim cum sa platim rate, cand vor fi intrebati
ce suntem noi?

Niste ratati… ”

Nu stiu cine e autorul scrisorii, am primit-o si eu de la Filip, dar mi-a placut, si a placut si celor la care a ajuns, desi sub anonimat. Are dreptate omul, am devenit niste roboti, acceleram ritmul propriei vieti si tot noi ne plangem. Avem carti pe dvd-uri si ne luam mobila cu biblioteca in care punem carti de decor, eventual niste cutiute care dau imaginea falsa a unei carti. Aplicam cv-uri pentru diferite joburi, facem proiectele de facultate dand copy-paste. Chiar spunea unul din profesorii de la facultate ca generatiile urmate lui nu mai sunt studenti, nu se mai distreaza asa cum se distrau ei o data, facand referire la cat de innebuniti sunt studentii de un job. Acum nu zic ca are dreptate omul, unii dintre  noi nici nu s-ar descurca fara un loc de munca, dar vorbind din propria experienta, primul meu job a fost o ambitie, am vazut ca toti procedeaza asa si am actionat sub efectul de turma. Nu cred ca sunt singura, a fost si o curiozitate, apoi…demisia, apoi alt interviu si tot asa…Poate e o experienta in plus, poate doar sevraj.