Din ciudă şi invidie, femeile devin nesuferite; şi în relaţia de cuplu, şi în relaţia cu prietenele, şi în relaţia cu ceilalţi bărbaţi. Vorbesc din experienţă, în speranţa să mă autoeduc, prin a recunoaşte în public, aşa cum se proceda în trecut cu hoţii, de li se tăiau mâna cu care au furat.

Nu e vorba doar de aspect fizic şi nici n-o să-mi obosesc tastatura cu asta. E vorba de celelalte relaţii cu care ea îşi compară propria relaţie şi, oricât de urât nu sună, o femeie e mândră, în sinea ei, când iubitul prietenei nu este atât de bun ca iubitul ei. În acelaşi timp, o să-i scoată ochii iubitului, prin diferite metode, dacă altul e mai bun, ea având dovada clară în partenerul altora.

Nu e vorba doar de invidie, ci şi de propriile complexe: de ce alta să merite, iar ea nu? De ce X, chiar dacă e mai urâtă, este tratată ca o prinţesă? De ce Y poate să facă gesturi frumoase, în timp ce iubitul tău nu, ci doar să mornâie toată ziua că te iubeşte, de parcă orgoliul tău de femeie-iubită se hrăneşte numai cu asta.

Şi poate să îţi cumpere orice, poate să te ducă oriunde, poate să te alinte oricum- dacă tiparul după care îl compari face ceva mai mult, nu neapărat mai bun, ci mai diferit- tot nu e de ajuns şi nici n-o să fie niciodată- nici dacă îţi aduce flori, nici dacă îşi pune poză cu tine pe Facebook, nici dacă îşi schimbă statusul, şi avatarul, şi ce o mai exista pe lumea asta.

N-am generalizat. M-am vindecat. Tânjeam la patul meu de bolnav, până am observat întreg spitalul tânjind la patul meu. Citisem la Paul Roman, Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai! şi mi-am dat seama că, veghind la strugurii altora, mi-am lăsat plantaţia să se usuce, iar acum nu mai e bună nici măcar de capra vecinului.