– Ce s-a întâmplat, o să mă întrebi. O să las capul în pământ şi o să îţi spun că ai avut dreptate, dar n-a fost dreptatea mea, ci a ta. Lucurile devin rele sau bune prin ochii noştri şi nu e vina mea că am privit cu bunătatea ceea ce mi se întâmpla. Ştii sentimentul când ţi-ai dori să stai în ploaie, dar când plouă…mereu te ascunzi.

Am renunţat, la un moment dat, să mai scriu despre ce se întâmplă. Nu mai avea rost. Puteam la fel de bine să dau copy-paste, dar zilele mele nu sunt coli A4 pe care să mâzgâleşti. Certuri ascunse după bucurii mici- doza minimă de supraveţuire într-o relaţie complicată. Nopţi nedormite, gânduri tocate, uitate. Frică.

– Te iubesc, i-am zis. Te iubesc nu pentru că meriţi, ci pentru că pot. Nu pentru tine, ci pentru mine. N-am putut să te înşel, nici măcar să te mint că te-am înşelat. Aş fi vrut să se termine fără ca unul din noi să sufere, dar când e vorba de sfârşit, pe toţi ne doare- chiar şi pe cei cărora nu le pasă- e un dram de omenie în fiecare dintre noi.

Iubirea… iubirea pare atât de frumoasă pentru cei care sunt fericiţi, dar atât de mizerabilă pentru cei care cred că au găsit-o. Pentru mine, iubirea e ca o religie- niciodată nu ştii care e cea mai corectă, dar eşti convinsă că a ta trebuie să fie cea mai bună, fiind de ajuns să crezi, nu să cercetezi. Fiind de ajuns să întorci obrazul celălalt, când primeşti o palmă. Fiind de ajuns să ierţi. Fiind de ajuns să te rogi, dar în adâncul sufletului păcătos- mereu te întrebi- dacă sunt atât de bun şi cred, de ce mi se întâmplă toate relele? Îndoiala- o fi păcat sau credinţă? Indiferent de răspuns, eu am încetat să o mai slujesc.

Te iubesc. Te iubesc? Nu mă mai întreb, nu îţi mai spun. E rugăcinea mea, pentru zilele când o să mă doară- momentan mi-o spun în gând- ca să mă ascult, pentru prima dată în viaţa mea. Momentan, mă simt ca un cartuş, la o imprimantă veche. Vezi cum se termină rândurile şi totuşi ai mai vrea să citeşti, şi totuşi aş mai avea ce scrie, dar lucurile nu durează decât până la sfârşit.

Tu nu fi trist. Unde se termină pagina, e un colţ, iar după colţ apar mereu surprize. – Nu mai vreau să fim împreună, i-am zis, iar sentimentele, ca un lichid, mi-au inundat pieptul şi mi-au înnecat ochii. -Nu mai vreau, nu mai vreau, am repetat, ca să fiu sigură că sunt auzită, nu doar de el, ci şi de mine. Există un adevăr care doare îngrozitor- acela pe care nu ţi-l recunoşti.

Citeşte toată povestea ➡ AICI.