Azi am distrus o romaniţă cu Da sau Nu, ca răspund la decizia pe care am luat-o. Nu mi s-a mai părut la fel de incitant ca atunci când făceam asta în copilărie. Are şi maturizarea farmecul ei- acela că nu trebuie să-ţi doreşti să fii mare, ca să faci ce vrei. Pentru asta însă, trebuie să încetăm să ne purtăm ca nişte copii.
Am asistat zilele trecute, fara sa vreau, la o discutie telefonica in Ratb care m-a facut sa zambesc ironic. In fata mea, o domnisoara, cam de 23-25 de ani, vorbea cu o amica, presupun, la telefon:
-“Da, indeplineste toate standartele mele. Are apartament, are masina, are un job bun si nici nu fumeaza sau bea.”
Ma gandeam, ultimele doua le-a primit ca extra bonus? Cum sa vorbesti astfel despre persoana cu care ai o relatie? De parca tocmai ti-ai luat un robot de bucatarie si spui: “indeplineste toate standartele, iti imaginezi fata, numai bagi banana si iese sucul…”
Cred ca cea mai grea misiune a omului e sa-si gaseasca partenerul potrivit. Intr-o permanenta cautare chiar si atunci cand a gasit, pentru ca, nu-i asa, standartele se maresc, moda se schimba, iar storcatorul de fructe cu o singura lama da taiat nu face fata. Atunci cand suntem cu cineva proiectam relatia intr-un viitor apropiat si daca vedem anumite perspective, investim sentimente si nu numai, daca, insa, relatia nu corespunde normelor noastre, o tinem ca pe o garantie pana cand “ofera banca credite mai mari” [metafora valabila si pentru barbati, dar si pentru femei 😉 ].
Cand eram mai mica si ma gandeam la nunta mea, ma vedeam pe mine mireasa, prietenele mele-domnisoare de onoare, tortul de mireasa, florile si restul ornamentelor, dar…opss, nu si Continue reading
Pusa in situatia de a reflecta la o replica de genul “daca am face accident si as ramane paralizat…sigur nu ai mai sta cu mine…” ca mai apoi sa vad la stiri: “tanar decedat in urma unui accident rutier, prietena lui, accidentata in stare grava…” mi-am pus intrebarea: cat de mult ar trebui sa iubim persoana de langa noi incat sa-i ramanem alaturi si in cazul unei astfel de tragedii? Cat de mult am suferi daca prietenul/prietena cu care suntem impreuna, maine nu ar mai fi? Conteaza perioada in care ati fost impreuna? Pentru ca eu am vazut cazuri cand, dupa 40 de ani de casatorie, sotia ii intoarce spatele sotului ei, care isi pierde ambele brate intr-un accident de munca. Stiti si situatia lui Alex din “jurnalul lor“, desi, poate din cauza ca vi se pare un jurnal virtual, judecati oarecum superficial, dar cazul este unul real. Voi o judecati pe Mica ca “i se duc sentimentele pe apa sambetei”, dar ce ati face in locul ei daca prietenul/prietena ar ramane paralizata pe viata? Cat de trainica ar trebui sa fie relatia, cat de sincer a fost spus acel “te iubesc” inainte de un astfel de accident? Cat de “Da” a fost juramantul “La bine si la RAU…”? Suntem tentati sa spunem : nu as putea trai fara tine, ti-as ramane alaturi indiferent de orice…, dar sunt sigura ca la cel mai mic impediment de acest fel, ne-am intoarce spatele, nu am fi pregatiti sa avem o astfel de relatie. Cred ca am gandi mai mult pentru noi, “sunt tanara/tanar, am toata viata inainte…” Daca totusi am ramane, ar fi din pura dragoste sau si din mila si compasiune, poate putin simt de datorie? Eu nu vreau sa-mi imaginez niciuna din situatii, mi-e prea frica…Doamne fereste!
Grapefruits - blog scris cu vitamine 