Am primit, săptămâna trecută, un email de la un tată. Îmi spunea că le-a recomandat fetelor lui blogul meu, pentru că au ce învăţa de la mine. Mi se mai întâmplase asta, în iarnă, când alţi doi părinţi mi-au spus că mă citesc împreună cu fetele lor, eu fiind un exemplu potrivit.

Aş putea să mă încânt, fericită că, uite, sunt un exemplu pentru nişte puştoaice, dar- dincolo de sentimentul de mulţumire, te apucă un cârcel de conştiinţă şi realizezi că blogul ăsta, chiar dacă e despre tine, cuvintele tale devin acţiunile sau gândurile altora. Primesc mesaje de la fete de 15-17-19 ani şi ştiu că se bucură când le răspund, probabil fiind sigure că n-am s-o fac.

Mă simt, într-o măsură, responsabilă pentru tot ce scriu pentru că ştiu cât de puternice pot fi cuvintele, când sunt aranjate frumos într-un anume loc, în timp ce, cuvintele din capul tău, arată ca nişte jucării împrăştiate în camera unui copil de 3 ani. Mizeria din gânduri însă, ne maturizează; ne provoacă amintiri, lecţii din care învăţăm.

Am o relaţie foarte frumoasă cu părinţii mei, chiar dacă am avut momente de tensiune, când aveam impresia că nu mă înţeleg. Tata nu mă lăsa niciodată supărată, când mă supăram. Am crescut cu impresia asta, că toţi bărbaţii ar trebui să facă la fel. Îmi spunea, când a refuzat într-o sâmbătă să mă lase în club: – Eşti supărată acum, crezi că totul depinde de seara asta, dar când o să creşti mare, o să înţelegi că nu-ţi vreau decât binele. Am bâlbâit în gând, botoasă. Acum îi dau dreptate.

Singura ceartă cu mama, pe care mi-o amintesc perfect, a fost dintr-o neînţelegere. Am văzut atunci cât de mult aş răni-o, dacă aş greşi. Mi-a fost prea jenă să îi explic că nu are dreptate, dar când a aflat adevărul, şi-a cerut iertare, iar de atunci nu mi-a mai pus niciodată la îndoială încrederea. Cred că, a câştiga încrederea şi respectul părinţilor, înseamnă foarte mult pentru orice copil/ adolescent.

De la 16 ani am locuit singură, în altă ţară. Spuneau colegii, la liceu, că ar da orice să fie în locul meu. Mama îmi spunea la telefon: – Am încredere în tine şi, orice decizie nu ai lua, ştiu că ai să faci cum crezi tu că e mai bine. Nu ştiu cum aş fi crescut dacă i-aş fi avut alături, dar autoeducaţia nu poate să se dezvolte fără educaţie. Am 24 de ani acum şi, de fiecare dată când trebuie să hotărăsc ceva important, mă gândesc la părinţii mei.

Atunci când mi se întâmplă ceva frumos şi bun, mă gândesc, în primul rând, cât de mândri o să fie tata şi mama de mine. Lucrurile astea mi-au devenit amintiri pe care, din păcate, n-am putut să le trăiesc alături de familie. Amintirile mele cu ei se învârt în jurul meselor de sărbătoare, când ajungeam acasă, în vacanţă. Am crescut frumos pentru că am prins rădăcini frumoase.