Urăsc hotelurile, sunt acele locuri unde şifonierul este destul de mare ca să îţi încapă toate hainele, patul este mereu făcut de altcineva, deşi tu poate îţi doreai să rămână răvăşit. Draperii frumoase, miros plăcut, oglindă mare în baie. O cheie a ta şi un sentiment că această cameră te poate apăra de străinătatea unor locuri pe care, culmea, te-ai pornit să le cunoşti.

-Cine e? întreb ciocănitul de după uşă, căci nu ştii niciodată cine te caută când nu aştepţi pe nimeni.
-Sunt Dorin, scuză-mă că apar atât de târziu, vroiam să vorbesc cu tine, dar nu la telefon.
Cine-o fi şi Dorin ăsta, mă întreb, deşi cu câteva ore în urmă abia aşteptam să îl cunosc. – Nu putem lăsa pe mâine? îi răspund, cu mâinele lipite de uşă, sperând să simtă astfel respingerea mea. Tace, semn că nu vrea să plece, dar nici să insiste, mă lasă pe mine să aleg să nu se simtă prost. -Bine, intră.
Sucesc cheia, dar nu deschid uşa. El intră, lasă florile pe noptieră şi spune, râzând: – să nu mă crezi nesimţit, dar florile le am de la o prezentare. Îţi spun sincer însă, că atunci când le-am primit, m-am gândit că trebuie să ţi le aduc ţie. Am început să râd. -Spune, Dorin, ce vrei? Sunt atât de obosită, nu fizic, ci psihic şi aş vrea să îmi spui ce vrei, iar dacă o să mă intereseze, o să îţi răspund, dacă nu, o sa te rog să pleci.
-Vroiam să îţi aduc florile şi să te rog să nu pleci mâine. Uite, mergem împreună, aici, în Roma, la o firmă de casting, cunosc pe cineva, înţelegi?
-Bine, vii mâine dimineaţă să mă iei. Am bilet de avion la 12, dacă nu vii până atunci îţi urez de pe acum noapte bună.
N-a zis nimic. A plecat. Am închis uşa şi mi-am pus alarma să sune astfel încât, să am timp a doua zi, fie să îmi fac bagajul, fie să mă pregătesc pentru un casting cu pile.

Citeşte Te iubesc. Te iubesc? (10)