Ai identitate de blogger?

Trebuie să ai ceva în minte când te hotărăşti să îţi faci blog- cel mai greu, la început, e să îţi alegi numele. După aia, îţi vin idei şi lumea te cunoaşte, te place, te citeşte- pornind de la numele ăla, al tău- născocit întro zi neimportantă.

Vorbeam ieri cu nighton despre lucrurile care ne caracterizează ca bloggeriţe. Ştiu că la ea şi doar la ea o să găsesc Sunday Chill, pentru că aşa i-a venit ei să-i zică. Mai ştiu că doar la fetita junglei 13 şi doar la ea o să găsesc Citatul de Joi, nu de Vineri, nu de Miercuri. Mai ştiu că doar la Omlette du Fromage o să găsesc Stări de Spirit, nu de suflet, nu de inimă.

Dacă le-aş găsi cumva inversate nu mi-ar mai plăcea, nu pentru că nighton n-ar putea să scrie un Citat de Joi, ci pentru că nu-i al ei. Şi, uite aşa, mi-e dragă de anumiţi bloggeri, pentru că au găsit ceva al lor, l-au personalizat şi l-au înregistrat, nu la OSIM, ci prin intermediul a sute de oameni care ştiu că AIA e ACOLO şi CEALALTĂ e DINCOLO.

Lucrurile astea însă, nu vin aşa, întro zi. Nici măcar nu se nasc o dată cu blogul. Pe de altă parte, înţeleg când intri pe un blog şi vezi astfel de lucruri şi prinzi drag de ele- aşa cum în copilărie îţi plăcea mai mult păpuşa prietenei tale, decât oricare dintre păpuşile tale.

Acum e alegerea ta dacă îţi personalizezi blogul după mintea şi imaginţia ta sau copiezi de la alţii, doar pentru că ţi se pare interesant şi vrei şi tu. Am văzut păpuşe de cârpe mai frumoase decât orice Barbie. Ştiţi de ce? Pentru că aveau haine cusute de mână şi ochi desenaţi cu carioca.

scrie ca şi când nimeni nu ar citi…

Habar nu am ce se întâmplă cu mine şi nici nu pare să mă preocupe lucru ăsta. Nu cred în destin, ca să stau liniştită că ceea ce trebuie să mi se întâmple, o să mi se întâmple, dar nici nu cred că trebuie să mă arunc înainte, convinsă fiind că pe mine nu are cum să mă calce trenul. Când eram mai mică, aveam stupida idee că o să mor de tânără, acum am impresia că o să trăiesc prea mult şi că o să îmi rămână timp liber. Timp liber la sfârşitul vieţii, ştiţi voi, ca 5 minute de repauz, fie înainte de lecţia care îţi place, fie înainte de cea la care ai fi în stare să chiuleşti, pentru că nu te simţi pregătit.

Ar trebui să fie obligatoriu ca fiecare bâtrân, ajuns în pauza aia de 5 minute, să scrie nişte memorii, ca să ne spună şi nouă: se merită sau nu? Am impresia că, deşi ei ştiu foarte multe, nu vor să ni le spună pe toate. Oamenii nu vor să moară pentru că au regretele că nu au făcut ceva anume în viaţă, probabil pentru asta ar mai rămâne. Uite, eu asta aş vrea să ştiu: pentru ce ar da orice ca să mai rămână? Ar mai trebui să fie obligatoriu ca femeile căsătorite să scrie impresiile lor, ca mamele să scrie impresiile lor, ca iubitele sau fostele iubite să scrie dezamăgirile, bucuriile, regretele sau împlinirile lor în viaţă. Continue reading