Daca mancam tot, daca imi faceam tema, daca luam nota 10 sau daca faceam ceva bun, eram laudata, iar asta ma ambitiona ca daca viitoare sa fac lucrurile cel putin la fel de bine. Situatia nu se schimba prea mult cand crestem mai mari: daca depasesti targetul la munca, daca iti iei examenele, daca iti gasesti un iubit demn de laudele rudelor, esti laudata, iar mandria respectiva devine ca un drog si faci orice ca sa iti mentii satisfactia.

Cred ca e la fel de necesar ca intr-o relatie sa ne laudam partenerul. Inteleg ca nu stiu sa fac intotdeauna perfect, ca nu stiu sa gatesc, dar daca in cele 100 de incercari ale mele de a face o supa, imi reuseste macar o singura data, vreau sa ma lauzi pentru ACEA data si sa nu imi reprosezi celelalte 99 de nereusite, pentru ca asta n-o sa ma ambitioneze si nici n-o sa am chef ca data viitoare sa pun si dragoste in mancare, o sa fie ceva de genul: oricum nu stiu sa gatesc, iar daca o sa imi iasa bun, oricum n-o sa conteze. Exemplu se aplica si pentru celelalte lucruri pe care le fac sau macar incerc sa le fac.

Nu vi s-a intamplat niciodata ca atunci cand erati mici, sa fi gresit ceva si cu frica, asteptati pedeapsa, fizica sau verbala, dar in schimbul pedepsei, mama sau tata iti spunea frumos: “-Las’ ca nu e nimic, data viitoare nu mai faci asa/ o sa faci mai bine” iar lucru asta “durea” mai tare decat o palma???

Nu vreau sa ma imaginez sotie langa un barbat care sa imi reproseze pe un ton superioro-uracioso-rautacioso: “-Nu e calda mancarea asta; nu e calcata camasa; nu stii sa faci aia sau cealalalta.”

Aminteste-ti sa uiti reprosurile din trecut, ai scos ochii pentru ele deja, nu e nevoie sa pui si sare pe rana. Invata sa apreciezi si incercarea, nu doar rezultatul si intotdeauna lauda un lucru facut cu dragoste. Nu toate lucrurile facute din/cu dragoste sunt si perfecte, cel mai relevant exemplu fiind Lumea si Dumnezeu.