slaba

Mi-e dor de zilele când urcam în autobuze, mai mulţi elevi moldoveni, cu paşapoartele noastre albastre în mâini, ca să le arătăm vameşilor, în drumul nostru spre casă. Ne era dor, în parte, fie de părinţi, fie de vre-un iubit sau iubită, care ne aştepta dincolo de graniţă şi care, într-un final, avea să rămână o stană de amintiri, din lipsă de aripi.

Salutam şoferii de parcă ne-ar fi fost familie:
– Cum a fost la vamă?
– Cum să fie, iar ne-au prins cu ţigări.
Râdeam, puneam bagajele în compartimente şi ne pregăteam de un drum de 6-7 ore, întotdeauna mai lung ca ultima oară. Ajungeam în vamă, emoţionaţi, ca nu cumva să ne reţină şi să nu ne lase să plecăm acasă. Somnoroşi şi obosiţi, cu fundurile amorţire, deschideam câte un ochi chiorâş, ca să ne vadă vameşul culoarea şi s-o compare cu cea din paşaport.

Ajungeam spre dimineaţă în Autogara Centrală. Stai chitit pe un scaun uzat de vreme şi de funduri obosite, încălzit până la oase, şi cobori în zorii de la ora 5, pe un peron pustiu, dar nimic nu mai contează când ştii că acasă, la alte două ore distanţă, te aşteaptă ai tăi în curte, după ce mama n-a dormit nici ea, îngrijorată de drumul meu.

De la Autogara Centrală, luam microbuzul până la Gara de Nord, apoi bilet către Teleneşti sau Orhei. Acasă. Acasă întotdeauna te opreşti în faţa porţii: -Ia te uită, avem alt câine (sau poate a crescut în alea 4-5 luni de când n-ai mai fost), mama iar a schimbat câte ceva (în una din dăţile când am mers acasă, mama schimbase şi acoperise unele geamuri şi uşi, încât nu mai ştiam pe unde să intru în casă).

Mama. Mama mă mirosea cred, întotdeauna, pentru că, nu bine să întru în curte, apărea de după trandafirii ei şi mă îmbrăţişă: -Vai, ce slabă eşti, da’ tu n-ai deloc grijă de tine. Cine m-o pus să te las la românii ăia acolo, singură? Eu rotesc ochii, căci de slăbit nu slăbeam niciodată, doar i se mărea ei dorul. -Hai să mănânci supă de puişor tânăr, pentru tine special, azi dimineaţă am pregătit, ca să fie proaspăt. Şi cărniţă, inima şi ficăţeii, cum îţi place ţie.

Zâmbesc ca Ion Creangă, martor la propria mea poveste. Tata iese din pivniţă, cu un borcan de compot de vişine: – Da poate vrei de cireşe? Da-da, stai să iau şi de cireşe– de nu mai ştie săracul, să se ducă după compot sau să vină să mă îmbrăţişeze… Mă abţin cu greu să nu plâng, îi îmbrăţişez pe amândoi şi mănânc cu poftă şi supa de pui tânăr, şi vişinele din compot. Ei mă privesc şi vor să ştie tot, inclusiv cum am ajuns în România, ultima oară când am plecat…

Sunt slabă. Uneori am impresia că sunt taurul din ring, dar când să-mi pun coarnele în pământ, scoţând aburi pe nări şi dând din copite, mă transform… nici măcar în toreador, ci într-un simplu spectator la monstruozitatea asta de spectacol şi îngheţ.

Alţii sunt taurii, alţii sunt toreadorii. Eu doar văd lucrurile întâmplându-se şi, culmea, chiar şi atunci când taurul se îndreaptă spre mine, eu văd asta ca fiind un lucru bun, doar pentru că mi se întâmplă mie.

Sunt slabă, iar când eşti slab, de cele mai multe ori, te loveşti singur: de situaţii, de decizii, de nesiguranţă, de întrebări, de răspunsuri, de sentimente, de oameni. Aş vrea să pot spune ce gândesc şi să pot simţi ceea ce cred.