Cred ca am nevoie de tristetea mea ca sa pot aprecia momentele de fericire. Nu stiu daca e vorba de zodie, de personalitate, de situatie, de oameni sau de anotimp, dar constientizez ca uneori sunt o persoana dificila. Am nevoie sa stau singura, sa stau chiar trista, sa imi gasesc motive de nemultumire, de nefericire. In momentele acelea nimeni nu poate sa imi faca nimic, nici ce face tigara pentru fumator, nici cafeaua, nici ciocolata, nici un banc sau un film bun.

Poate de aici si sentimentul vostru ca in ultima vreme am scris posturi gri, de aici si incercarea mea de a ma abtine sa scriu, nu vreau sa va transmit starea aceasta desi, sunt un om foarte fericit.

Imi doresc sa ma cocolosesc in bratele celui pe care il iubesc, indiferent daca e mama, tata, prietenul, prietena. Important e sa fie un om drag. Si imi doresc sa nu imi zica nimic, sa nu ma certe, sa nu ma laude, sa nu faca absolut nimic. Imi este de ajuns sa stiu ca e acolo. Poate doar sa se joace in parul meu.

Vreau sa fac ceva ce n-am mai facut pana acum, chiar daca asta inseamna ceva simplu, de exemplu sa ma duc la patinoar. Sentimentul il pastrez inca din februarie, cand m-am dat prima oara cu schiurile.

Nu mai suport oamenii de afara. Toata lumea e asa de grabita incat nu se mai uita unul la altii, ati observat cat de goi sunt ochii oamenilor din RATB sau metrou??? Parca am fi niste robotzei: acasa-munca-hipermarket si ne mai mira de ce suntem nefericiti.

Colega mea mi-a spus ca cea mai mare temere a ei e sa moara si sa nu lase nimic in urma, sa nu stie nimeni de ea. Eu imi doresc ca in aceasta viata sa fac cel putin un om fericit, sa stiu ca un om zambeste cand se gandeste la mine, sa stiu ca are gadiliciul ala in suflet, care se simte bine stiind ca eu exist. Daca reusesc asta, ma simt implinita.

E mare lucru sa faci un om fericit.