Mi-e dor de zilele când urcam în autobuze, mai mulţi elevi moldoveni, cu paşapoartele noastre albastre în mâini, ca să le arătăm vameşilor, în drumul nostru spre casă. Ne era dor, în parte, fie de părinţi, fie de vre-un iubit sau iubită, care ne aştepta dincolo de graniţă şi care, într-un final, avea să rămână o stană de amintiri, din lipsă de aripi.
Salutam şoferii de parcă ne-ar fi fost familie:
– Cum a fost la vamă?
– Cum să fie, iar ne-au prins cu ţigări.
Râdeam, puneam bagajele în compartimente şi ne pregăteam de un drum de 6-7 ore, întotdeauna mai lung ca ultima oară. Ajungeam în vamă, emoţionaţi, ca nu cumva să ne reţină şi să nu ne lase să plecăm acasă. Somnoroşi şi obosiţi, cu fundurile amorţire, deschideam câte un ochi chiorâş, ca să ne vadă vameşul culoarea şi s-o compare cu cea din paşaport.
Ajungeam spre dimineaţă în Autogara Centrală. Stai chitit pe un scaun uzat de vreme şi de funduri obosite, încălzit până la oase, şi cobori în zorii de la ora 5, pe un peron pustiu, dar nimic nu mai contează când ştii că acasă, la alte două ore distanţă, te aşteaptă ai tăi în curte, după ce mama n-a dormit nici ea, îngrijorată de drumul meu.
De la Autogara Centrală, luam microbuzul până la Gara de Nord, apoi bilet către Teleneşti sau Orhei. Acasă. Acasă întotdeauna te opreşti în faţa porţii: -Ia te uită, avem alt câine (sau poate a crescut în alea 4-5 luni de când n-ai mai fost), mama iar a schimbat câte ceva (în una din dăţile când am mers acasă, mama schimbase şi acoperise unele geamuri şi uşi, încât nu mai ştiam pe unde să intru în casă).
Mama. Mama mă mirosea cred, întotdeauna, pentru că, nu bine să întru în curte, apărea de după trandafirii ei şi mă îmbrăţişă: -Vai, ce slabă eşti, da’ tu n-ai deloc grijă de tine. Cine m-o pus să te las la românii ăia acolo, singură? Eu rotesc ochii, căci de slăbit nu slăbeam niciodată, doar i se mărea ei dorul. -Hai să mănânci supă de puişor tânăr, pentru tine special, azi dimineaţă am pregătit, ca să fie proaspăt. Şi cărniţă, inima şi ficăţeii, cum îţi place ţie.
Zâmbesc ca Ion Creangă, martor la propria mea poveste. Tata iese din pivniţă, cu un borcan de compot de vişine: – Da poate vrei de cireşe? Da-da, stai să iau şi de cireşe– de nu mai ştie săracul, să se ducă după compot sau să vină să mă îmbrăţişeze… Mă abţin cu greu să nu plâng, îi îmbrăţişez pe amândoi şi mănânc cu poftă şi supa de pui tânăr, şi vişinele din compot. Ei mă privesc şi vor să ştie tot, inclusiv cum am ajuns în România, ultima oară când am plecat…
Luna septembrie a trecut îngrozitor de greu. Nu mai aveam răbdare să plec, iar în ziua în care a trebuit să plec, s-a întâmplat astfel ca nimeni din familie să nu fie acasă. Nu m-a durut niciodată plecarea de acasă ca atunci: un bagaj greu, emoții ca plec, emoții că lăsam atatea în urmă. Îmi părea rău ca aveam bilet pentru aceea zi și aș fi amânat plecarea doar ca să nu fie nevoie să ies singurică din curte, să privesc înapoi și să-l văd pe cațel dând din coadă, neștiind săracul că urma să ne vedem în iarnă. Am urcat în autocar, pe vremea aceea se practica transportul de marfă ilegal. Zeci de femei, îmbracate practic cu pachete de țigări și alte minuni de lucruri, călătoreau alături de noi, elevi sau studenți. Biletul am fost nevoită să îl cumpăr cu mult timp înainte tocmai din acest motiv, ca să fiu sigură că am un loc rezervat…În vamă era mereu scandal și eram nevoiți să așteptăm ore întregi până se ajungea la o ințelegere cu vameșii si femeile cu marfa de contrabandă. Tot atunci a țipat un vameș la mine că nu am voie să fac poze în vamă. Nu pozam cum li se dă mită, oricum…
Cei care m-au citit sau ma cunosc personal si mai gusta din cand in cand 
” Am ajuns in sfarsit acasa, n-am reusit sa scriu in spital mai nimic din cauza perfuziilor. Am dormit mai tot timpul. Azi au ajuns baietii din Germania, Alex nu a venit cu ei. Incep sa-mi fac griji, baietii spun ca a plecat cu masina lui Vlad, nu a anuntat pe nimeni. Vera spune ca a vorbit cu el in dimineata respectiva, se pare ca el nu a stiut ce mi s-a intamplat…si ca i-ar fi spus Verei ca vine imediat acasa. Am mers deja la politie, ni s-a spus ca ultima oara a fost inregistrat la vama din Germania. Simt ca innebunesc la fiecare sunet al telefonului, nu mai stiu ce sa cred, nu mai inteleg nimic din ce se intampla. Cine ar fi stiut ca toate au sa ajunga pana aici? Cine? Cred ca asta e pedeapsa mea pentru ce am facut, dar Doamne, sa nu mi-l iei pe el. As putea sa renunt, sa stiu ca nu ma mai vrea, sa-l vad fericit pe strada, chiar si cu o alta fata, dar sa-l vad…De ce toate sunt impotriva noastra? …il iubesc, mi-e dor de el…”
Grapefruits - blog scris cu vitamine 