Şi din nou…
Din nou plouă…peste acest orăşel, peste pădure, peste sufletul meu. Privesc indiferentă cum picurii grei de ploaie lovesc sticla geamului meu reînviind o melodie de mult uitată. Zâmbesc ironic, şi pufnesc într-un râs atipic mie. Cu fiecare picătură care se scurge, cu fiecare fulger căruia i se năzăreşte să apară, cu fiecare mişcare a secundarului … inima mea devine din ce în ce … mai rece. Şi totuşi … mie nu-mi pasă. Stau doar şi ridic din umeri şi zic: „asta este viaţa!”
Şi totuşi …
Este un anotimp rece, este un anotimp de tranziţie…este toamnă. Din nou se aşterne toamna peste sufletul meu, reînviind o melancolie de mult uitată, reînviind aceea durere adâncă, surdă, mută…şi mă doare…mă doare cum aud pianul din camera alăturată, şi mă doare cum aud frunzele căzând…şi…mă doare când picurii de ploaie lovesc frenetic fereastra mea, pe care o privesc cu ochi mari şi goi … şi mă doare că nu eşti tu aici, să-mi încălzeşti inima, cum o făceai.
Arylechina 