Lună: iulie 2024

„Ceea ce e straniu într-o revoluție, în orice revoluție, e că pe lângă zgomot și teroare persistă un fond subteran de normalitate” (p. 68)

Ei bine, această normalitate, și nu numai, este surprinsă de Contesa Waldeck în volumul Athénée Palace, trad. Ileana Sturdza, postf. de Ernest H. Larthan Jr. București, 2022, normalitatea – dacă putem numi așa frământările, teama, incertitudinile de la apusul unei lumi frumoase – reflectată în evenimentele prinse în desfășurare ale tulburătorului an 1940.

Numele autoarei mi-a stârnit curiozitatea. Cine a fost și cum a ajuns această Contesă Waldeck, nume care nu-mi spunea nimic, să scrie o carte despre România aflată în pragul războiului? Din fericire, postfațatorul a oferit informații detaliate atât cu privire la biografia autoarei, cât și la contextul și geneza cărții. Rosa Goldschmidt, fiica unui bancher evreu din Mannheim, a urmat o cariera în jurnalism, și-a luat doctoratul în sociologie la Universitatea din Heidelberg și s-a stabilit în Statele Unite. A fost căsătorită de cel puțin două ori. Cel de-al treilea soț, contele de Waldeck, este un mister pentru biografii Rosei Goldschmidt, mulți dintre ei ajungând la concluzia că a fost o simplă invenție a jurnalistei, iar contesa Waldeck nu ar fi altceva decât un pseudonim, un nom de plume. Cert este că are o slăbiciune pentru acest titlu deoarece pe parcursul textului relatează cu plăcere discuțiile nesfârșite pe care le are cu un oarecare conte din legația germană, pe care nu îl numește în mod explicit.

Își justifică prezența la București prin prisma calității sale de corespondent de război pentru o publicație americană, dar recunoaște că, la vremea respectivă, puteai foarte bine să fi bănuit de spionaj, pentru că modul de acțiune era aproape similar și pentru că orașul era împânzit de agenți secreți. A sosit la București în iunie 1940, chiar în ziua în care a „căzut” Parisul și a plecat la sfârșitul lunii ianuarie, anul următor, imediat după ce a fost desființat statul legionar. A locuit șapte luni la Athénée Palace, celebrul hotel de unde a observat cum naziștii cucereau și colonizau Europa. Nemțoaică fiind, era încredințată, în momentul sosirii, că Hitler va câștiga și războiul și pacea și că va reorganiza Europa. La plecare însă se convinsese că Hitler, „chiar dacă ar câștiga Europa, nu va fi în stare să câștige pacea și să-și stabilească Noua Ordine” (p. 11) .

Cartea mi-a trezit interesul din mai multe puncte de vedere: în primul rând pentru perioada și contextul la care se referă, apoi pentru stilul de redactare, în care se amestecă într-un melanj cinetic relatarea jurnalistică cu memoriile și, fără doar și poate, reportajul cu improvizația fantezistă. Încearcă să surprindă spiritul epocii într-o manieră care m-a făcut să mă întreb cum ar fi arăta istoria dacă ar fi fost scrisă de femei și, mai rău, cum ar fi arătat lumea dacă ar fi câștigat nemții războiul.  E interesantă poziționarea jurnalistei americane, cu origini deopotrivă germane și evreiești. Și-a colectat informațiile prin observarea evenimentelor uneori chiar participând la ele, prin răsfoirea publicațiilor periodice românești și străine și prin discuții fie sub formă de interviuri, fie mici bârfe de salon. Pe tot parcursul cărții a căutat să prezinte faptele, dar tonul nu a fost întotdeauna neutru, semn că și-a depășit sfera profesiei, intenționat sau inconștient, iar vocea ei a devenit ba ecoul puterilor aliate, ba cel al Axei. Oricum, cartea prezintă faptele în detalii pe care nu le găsești întotdeauna în manualele de istorie, ceea ce îți schimbă felul de a privi personalitățile vremii și te ajută să le înțelegi acțiunile și dintr-o altă perspectivă.

Ne introduce în conjunctura politică românească și în atmosfera premergătoare războiului și încearcă să identifice faptele și mentalitățile care au determinat parcursul istoric românesc, pe care le redă nu de puține ori într-o manieră subiectivă sau lipsită de rigoare, folosindu-se de o retorică speculativă și, să-mi fie iertat, pe alocuri germană. Pentru ea, Bucureștiul părea o oază de pace care fremăta în așteptarea războiului, un loc împânzit de naziști, dar încă neatins de ororile nazismului care bântuia Europa, în care se întâlneau și discutau pașnic români, germani, francezi, italieni, englezi. „Numai la Athénée Palace, într-un decor strălucit în stilul  marilor hoteluri europene, actorii de după războiul mondial și actorii noii ordini, toți stele de primă mărime, țineau afișul, iar piesa în sine era plină de suspans” (p. 29).

A descris în detaliu tot ce a văzut. Nici măcar umflătura din caldarâmul în care se poticneau mașinile când treceau prin fața hotelului nu a omis-o. La momentul sosirii ei, Carol al II-lea era regele României, iar Palatul Regal se afla în construcție. Luminile de la etajul al treilea erau, pentru bucureșteni, garanția că regele lucrează alături de Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, și cu cei care constituiau guvernul – primul ministru Tătărescu, ministrul de externe Gigurtu – ceea ce le dădea o stare de siguranță.

Piața Ateneului era dominată de statuia ecvestră a lui Carol I, opera sculptorului Ivan Mestovici și de Ateneu, „o clădire urâtă, proiectată în stil clasic, de culoare gălbuie” (p. 7). Admiră moderat frumusețea bucureștencelor, dar își exprimă foarte clar dezamăgirea pe care i-a provocat-o aspectul bărbaților. Dar, în ansamblu, îi părea că toți aceștia formau o societate plăcută.

Am citit cu interes și capitolul dedicat hotelului Athénée Palace, cea mai vestită clădire hotelieră din Balcani. „Cadrul era epic, căci în ultimii douăzeci și cinci de ani acest hotel a fost forumul Balcanilor. Aici secretele de alcov, secretele Curții, secretele diplomatice erau șoptite în urechi care, în chip miraculos, se transformau în tot atâtea microfoane. Aici se făceau și se desfăceau jocurile: aici se inventau povești care se răspândeau apoi ca o epidemie” (p. 30). Imi pare că hiperbolizează … sau cine știe? Cert este că, neutralitatea de până atunci adusese la București spioni, diplomați, atașați militari de peste tot, iar Athénée Palace era preferatul acestora. Autoarea nu are nicio rezervă în a ne da numele celor cu care s-a întâlnit în holul hotelului: Franz von Papen, ambasadorul lui Hitler la Ankara, economistul lui Hitler – dr. Clodius, soția lui Himler – șeful Gestapo-ului, Arthur Albert Tester – spionul care a sfârșit (sau nu) la granița României… Autoarea l-a identificat și pe cel mai sinistru și cel mai puternic german din România, gauleiterul Conradi (Artur Adolf Konradi), reprezentantul partidului nazist NSDAP în România. Autoarea îl descrie ca pe un personaj misterios care nu era văzut niciodată, nicăieri, dar într-o notă de subsol se menționează că, de fapt, la acel moment, el fusese deja înlocuit și nu se mai afla în România.

 „Aici, în holul de la Athénée Palace, în care trecutul Europei își trăia ultimele clipe, naziștii, asemeni lui Landru care plângea peste cadavrele iubitelor ucise de el, se complăcea într-una din cele mai rafinate plăceri ale omului – dulcea părere de rău pentru ce a distrus” (p. 31). De altfel, e interesant să ne imaginăm cum se manifestau diversele grupuri de oameni din țările aliate, germani, români care se aflau în aceeași încăpere, citeau aceleași știri, dar aveau interese diferite: cu o bucurie reținută în cazul germanilor sau cu o îngrijorare la fel de reținută a francezilor, englezilor, românilor… Germanii afișau opulența aristocratică, sugerând farmecul și bunăstarea aduse de regimul lui Hitler care, desigur, poza într-unul inofensiv din punct de vedere politic. Deși lumea fierbea, româncele înveșmântate în blănuri și însoțite de bărbați eleganți pluteau suverane prin salonul hotelului păstrând cu grație aparențele, cu toții însă spionând pentru cineva.

La orele serii, bucureștenii ieșeau la plimbate pe „Corso” (Calea Victoriei) – „calea destinului României, calea pe care cuceritorii turci tăbărâseră asupra orașului de la miazăzi, iar cuceritorii germani coborâseră de la miazănoapte, și care a fost martora tuturor gloriilor trecătoare și tuturor nenorocirilor țării” (p. 8) –  beau „amalfi” (un amestec de vermut și țuică) și se retrăgeau imediat după ce goarna suna stingerea.

Încă din prima zi a observat o încordare în comportamentul celor pe care îi întâlnea și și-a explicat aceasta ca fiind consecința veștilor pe care tocmai le citiseră în cele douăsprezece gazete cotidiene, în legătura cu invazia Franței. Surprinde consternarea care cuprinsese Bucureștiul la aflarea veștii capitulării iubitei, admiratei Franța și evocă povestea de dragoste recunoscută a  României pentru Franța. „Nici un alt popor din Europa nu avusese o asemenea pasiune pentru Franța ca românii; Franța era legată de fiecare ceas de glorie din scurta epocă de independență a României. Franța umpluse întotdeauna orizontul României, unde nu mai era loc pentru nici o altă țară” (p. 13). Afirmă că, pentru românii scăpați de fanarioți, întreaga Europa s-a identificat cu Franța și crede că tocmai din această pasiune s-a născut adevărata independență a României. Dar acum Franța fusese cucerită, ceea ce echivala în mentalul colectiv cu însăși căderea Bucureștiului. Dintr-o dată, românii se simțeau expuși în fața pericolelor legate de posibilitatea revendicărilor teritoriale din partea Rusiei, Ungariei și Bulgariei, apoi erau conștienți de tentația pe care o reprezentau pentru nemți rezervele românești de petrol și se strecura și teama de ce ar putea urma în cazul unui conflict: pierderile de vieți omenești, distrugerile…  Privind de acum, îngrijorările lor erau cât se poate de justificate.

Carol al II-lea, cu descendența sa deopotrivă engleză și germană, se poziționase undeva la mijloc, onorându-și pe de o parte înțelegerile comerciale cu Germania, iar pe de altă parte, făcându-se că nu vede acțiunile de spionaj și actele de sabotaj franceze și engleze asupra convoaielor germane care transportau petrol de la rafinăriile din Prahova. Autoarea nu crede că această ambiguitate era vreo formă dibace de a-și proteja țara sau de testa de care parte a beligeranților să se alăture, ci era încă o dovada a orgoliului nemăsurat pentru care regele era recunoscut. Dar o îngrijorare în legătură cu Hitler părea să-l copleșească deoarece, la câteva săptămâni după ce chiar Fuhrerul îi sugerase regelui Carol, la întâlnirea din 1938 din Germania, că singurul dictator al României ar putea fi Căpitanul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu fusese împușcat sub escortă. Știa că Hitler privea cu scepticism justificările și se aștepta la ce e mai rău.

Autoarea pune o mare parte din erorile de acțiune ale lui Carol al II-lea pe seama invidiei pe care o avea acesta pentru Căpitan. „Codreanu era și făcea tot ce ar fi dorit Carol să fie și să facă” (p. 22). Deși contesa nu își afirmă atașamentul față de Căpitan, din portretul pe care îl construiește reiese o oarecare admirație și ca strateg al Legiunii, și ca bărbat. De altfel, face portretele tuturor celor despre care amintește. Aș spune că e o trăsătură specifică femeilor și artiștilor.

Face o descriere foarte interesantă a fizionomiei lui Carol al II-lea: „Frumosul său păr blond, ondulat natural, era tot bogat și mătăsos ca al unui copil. Pe fața sa ușor umflată și în ochii săi furtunoși cenușii-verzi era o puternică asemănare cu străbunicul său, țarul Alexandru al II-lea. Era straniu că acest Hohenzollern, în vinele căruia curgea sângele cel mai nobil din Europa, semăna cel mai mult cu un Romanov” (p. 18). În acel an, Carol își pierduse popularitatea și  era poreclit de populație, conspirativ, domnul Popescu. Autoarea chiar se întreabă cum a putut un om care era înzestrat cu toate calitățile necesare unui rege bun, să-și transforme domnia într-un așa fiasco. Slăbiciunile sale, „găurile din șvaițer” cum le numea tatăl său, regele Ferdinand , se pare că prevalau calităților, iar autoarea încearcă să le descopere: „slăbiciunile majore ale regelui, în afară de extraordinara sete de bani cuplată cu o zgârcenie nemaipomenită, erau un temperament de o suspiciune  și o invidie violente, o urmă de cruzime și de lipsă de lealitate care se dezvoltau cu exuberanță în climatul bizantin al intrigilor de palat de la București” (p.130). La acestea adăuga influența uriașă și nefastă a doamnei Lupescu. Pe lângă toate acestea, autoarea identifică și o mare doză de frustrare, de invidie în ceea ce o privește pe Regina Maria, mama sa, și pe relația ei specială cu supușii. Dar autoare recunoaște și o mare calitate a regelui: era un tată bun și dăduse dovadă de inteligență în alegerea tipului de educație pe care să o primească fiul lui Mihai, viitorul rege al României.

Inevitabil, numele Elenei Lupescu și al lui Urdăreanu apar destul de frecvent în relație cu cel al lui Carol. Pentru că nu a putut ajunge în contact direct cu el, autoarea ne împărtășește doar zvonuri legate de enigma extraordinarei influențe pe care o căpătase Urdăreanu (Murdăreanu, cum îl numea tânărul voievod Mihai) asupra regelui și pe care îl descrie astfel:  „Urdăreanu avea în jur de 45 de ani. Era un bărbat mic de statură, oacheș și de o eleganță bătătoare la ochi, avea o placă de argint în craniu și se spune că făcea uz de pudră și de ruj” (p. 19).

Pe Elena Lupescu o găsește anostă și lipsită de delicatețe și cumva îi atribuie cam toate deciziile proaste luate de rege, subliniază influența ei asupra lui Carol și felul în care, poate din frustrarea de a nu se fi impus cu un statut oficial la palat, căuta să-l izoleze pe suveran. Asta este și cauza care, crede ea, a dus la o lipsă acută de reprezentare socială a casei regale și, implicit, la slăbirea imaginii acesteia. Exagerează (cred) și de această dată repetând că regele era chiar numai o marionetă condusă de o camarilă în fruntea căreia se afla Urdăreanu și această doamnă cu ochi verzi. Cert este că așa era percepută Duduia, iar poporul o detesta. După plecarea ei, gardiștii i-au deschis casa pentru vizitare. Acest apetit pentru invadarea spațiului intim al unei persoane abia plecate îmi pare grotesc. Cu siguranță, casa nu a fost luată cu asalt de persoane avizate, istorici sau cercetători care doreau să conserve pentru posteritate informații și detalii utile în ilustrarea adevărului, ci de gură-cască disprețuitori și dornici de senzațional. Avem atâtea exemple în istorie, chiar și în cea recentă. Pentru a crea și mai mult spectacol, legionarii montaseră în curtea casei o colivie deschisă care transmitea mesajul: Duduia a zburat. Totuși, casa nu le-a oferit suficient „sânge” celor însetați. Și, în fond, ce ar fi putut să-i oripileze pe vizitatori: niște articole vestimentare, sticluțe de parfum și cutii goale de bijuterii? Punctul de atracție, piesa de rezistență pentru mulțimea curioasă era dormitorul în care fiecare era invitat să-și imagineze ce se putuse întâmpla acolo. Elena Lupescu a făcut însă o ultimă festă lumii bune românești: gardiștii care au pătruns primii în casă au găsit, așezată la vedere, o cutie mare plină cu scrisori de la industriași, aristocrați, personalități culturale și oameni politici români, scrisori prin care aceștia își exprimau admirația pentru ea în formulări jenante, lingușitoare, compromițătoare. Un cadou pentru „amurgul zeilor”, o zi a răfuielilor pe care răzbunătoarea doamna Lupescu o anticipase.

Deși mare parte din expunerea ei se bazează pe mijloace jurnalistice, autoarea nu se reține să strecoare printre informațiile avizate și șușoteli de alcov, anecdote care circulau în epocă, interpretări personale, detalii și evocări dezvăluite aproape accidental.  „fiecare comandant de regiment german aflat în marș primise un plic sigilat cu ordinul să se retragă din zona Rinului imediat ce francezii și englezii ar fi făcut o mișcare războinică. În acel caz, Hitler ar fi dat semnalul să se deschidă plicul. Am intuit că asta era ultima ocazie când o atitudine fermă a Franței și Angliei ar fi putut să spulbere coșmarul hitlerismului. Lupta nici nu ar mai fi fost necesară. Dar democrațiile au lăsat să treacă momentul favorabil” (p. 9). Atât de simplu să fi fost? Desigur, acum nu mai contează, dar autoarea s-a arătat foarte revoltată de lipsa de inițiativă a marilor puteri.

Prezintă faptele cu o mare siguranță de sine, chiar dacă de multe ori sunt exagerate și mai apoi corectate în notele de subsol. La un moment dat, chiar ea recunoaște că poate nu a avut cele mai bune surse și că poate i-au scăpat anumite detalii. A surprins însă atmosfera și spiritul epocii, personajele și viața cotidiană și desigur evenimentele în desfășurare, cu o acuitate excelenta. Descrie ierarhia nazistă de la București, activitățile premergătoare războiului, precum și planurile pentru Noua Ordine a lui Hitler, organizarea economică a Balcanilor, problema  petrolului, capacitatea de producere a petrolului sintetic… Aud pentru prima dată despre ce însemna de fapt Noua Ordine în concepția lui Hitler – potrivit căreia continentul european postbelic urma să funcționeze ca un singur Grossraum, fără frontiere între statele membre și cu un sistem economic unitar. Acesta includea eliminarea monopolurilor și utilizarea completă a forței de muncă, ameliorarea agriculturii, schimburi internaționale pe sistemul barter. „Noi reprezentăm ordinea totalitară (…): o societate organizată ierarhic, în loc de „fraternité”; conducere în loc de „égalité,”; sacrificiul și disciplină în loc de „liberté”., precum și adevărul absolut, în jurul căruia să fie centrat un sistem al păcatului și ispășirii, al paradisului și al infernului. (…) Ordinea nazistă se sprijinea pe trinitatea rasei, a națiunii și a statului. Biserica naziștilor era ierarhia de partid; Gestapo era Sfânta Inchiziție: Revoluția franceză era păcatul lor originar: Dachau era Purgatoriul lor pentru cei care au păcătuit împotriva trinității: națiune, stat și rasă. Eretic era oricine nu era nici nordic, nici german” (p. 254 – 255).

Pentru România, nemții considerau că sistemul trocului ar fi funcționat mai ales în domeniu agriculturii, prin cedarea de mașini și utilaje germane în schimbul produselor agricole românești. Germanii făceau cercetări în agricultură, studiau solurile și caracteristicile plantelor și găseau soluții de cultivare, în beneficiul Germaniei. „Au dat țăranilor sămânță în mod gratuit și le-au garantat un preț fix pentru recoltă – lucru nemaiauzit pentru țăranul român, cel mai năpăstuit fermier, căruia nu i se asigurase niciodată nimic și care pe deasupra mai era înșelat și de intermediari” (p. 58). Au adus în țară două mii de tractoare de fabricație germană și au înființat școli de tractoriști, intenționând să instruiască cinci-șase țărani pentru fiecare utilaj. La baza acestor investiții germane stătea tratatul româno-german semnat la Berlin, care cuprindea un plan pe zece ani, corelat cu planul postbelic general pentru Europa. „În România, țară predominant agricolă, tratatul comercial punea în valoare intensificarea producției agricole. Cu acest scop în minte, germanii aveau să furnizeze mașini agricole și instalații pentru mari proiecte de drenaj și irigații, pentru îmbunătățirea drumurilor și a căilor de comunicație, planuri în care vor colabora români și germani”(p. 264). Autoarea trece în revistă cu entuziasm uimitoarele reușite ale unor planuri germane similare aplicate în Polonia și Franța și considera că cel puțin din punct de vedere economic, Germania ar fi capabilă să aducă prosperitatea Europei. Asta dacă facem abstracție de mijloacele prin care Hitler își punea în practică planul impunând munca forțată sau considerând, cu un oarecare dispreț, că oricum  până atunci, în România și în Balcani sistemul de muncă era similar. Se încurcă puțin numai când își pune problema de rasă și aici chiar nu știe până unde ar fi mers Hitler. Cu toate acestea, autoarea privea cu scepticism șansa acestui program. Poate pe timp de război, sub amenințarea tancurilor, naziștii și-ar fi putut impune programul, dar nu și pe timp de pace. Din tot acest concept, autoarea găsește că lipsește un element indispensabil oricărei ordini: îndurarea universală. Ce interesant substitut pentru ceea ce numim astăzi toleranță! 

Autoarea credea așadar că Germania nu intenționa să facă din România un protectorat sau un stat fascist, ci doar să-și asigure accesul la materiile prime. Germanii afirmau cu tărie că aveau strict un interes economic în Balcani și excludeau orice intenție politică în această regiune. 

Înainte de sosirea autoarei în București, intențiile lui Stalin de a anexa Basarabia și Bucovina începuseră să devină evidente. Îngrijorarea se manifesta vizibil, iar mulți se întrebau ce măsuri va lua guvernul nostru, având în vedere că și Ungaria și Bulgaria aveau pretenții teritoriale. Pe acest fond, România se baza doar pe garanția britanică privind integritatea României, încheiată după acordul ruso-german, și își punea o mică speranță în protecția oferită de Germania. În disperare de cauză, Carol înființase un partid nazist – singurul acceptat la putere – din care, desigur, evreii erau excluși. Dar acest semn de bunăvoință nu l-a impresionat de loc pe Hitler care nu l-a considerat nimic mai mult decât ceea ce era, o înscenare, o manevră jalnică. Hitler i-a comunicat lui Carol să cedeze Bucovina și Basarabia, asigurându-l că după război, se va îngriji să le recupereze. Autoarea surprinde în termeni admirativi efortul lui Ion Antonescu de a-l determina pe Carol să acționeze. În zadar! „Bucureștenii de toate profesiile erau înfuriați  împotriva regelui și a doamnei Lupescu. Era prea multă încordare în aer, o încordare pătimașă care iradia ură și răzbunare și teama de mai rău”( p. 125).  Oricum, din acel moment, regele nu a mai ieșit niciodată în public. A urmat, în august, cedarea unei părți din Transilvania. România mare dispăruse! Încă o dată, regele nici măcar nu a încercat să-și pregătească poporul, să prezinte un plan sau să arate compasiune pentru cei greu încercați. Nu a făcut decât să coboare drapelul românesc în bernă în semn de doliu pentru provinciile pierdute.

Apoi evenimentele s-au precipitat: puciul nereușit pus la cale de Garda de Fier, aducerea lui Ion Antonescu în fruntea Guvernului, anularea Constituției de la 1938, demisia lui Urdăreanu și apoi, pe 6 septembrie, abdicarea lui Carol și plecarea sa din România împreună cu doamna Lupescu și cu… Urdăreanu.

Antonescu a început o așa-zisă revoluție printr-o duminică a căinței care a readus pe scena politică idealurile și oamenii Gărzii de Fier. A fost un fel de „noapte a cuțitelor lungi” românească. „când o mișcare naționalistă persecutată, decimată, pune mâna pe putere, natura omenească a decretat că exploziile de ură și violență sunt de neînlăturat” (p. 164). Și iată-ne în România legionară!

Autoarea descrie atmosfera de teroare care a cuprins Bucureștiul, teama instaurată de gardiști, anchetele și interogatoriile la care erau supuși toți cei care ocupaseră funcții în ultimii zece ani – industriași și oameni politici, evrei – urmate de procese, arestări și sinucideri răsunătoare. Horia Sima dorea să creeze spectacol și în fața poporului și în fața fasciștilor. Aceștia din urmă erau însă dezgustați de nechibzuința acțiunilor lui. Tocmai ei, aș zice! Gardiștii vizau în mod special oamenii de afaceri evrei, pe care îi deposedau, după modelul fascist, de proprietăți. Pentru că dețineau mare parte din mijloacele de producție și transport, de mare preț pentru finanțarea războiului, economiștii germani făceau presiuni asupra autorităților române pentru a salva afacerile prin arianizare, ceea ce însemna păstrarea proprietarilor evrei ca simpli angajați în funcțiile administrative și aducerea afaceriștilor germani în funcțiile de conducere, asigurând în continuare bunul mers al economiei. ”În schimb, autoritățile gardiste trăgeau de timp, restituind hârtiile pentru vreo greșeală tehnică, apoi înapoindu-le iar pentru că apăruseră decrete noi. Până la urmă, promiteau o decizie până la sfârșitul săptămânii. Și atunci când omul de afaceri german credea că toată treaba era în sfârșit rezolvată, gardiștii îl băgau pe proprietarul evreu la închisoare și-l țineau acolo în timp ce comisarii duceau liniștit întreprinderea sa la ruină. Sau îl maltratau până îl obligau să-și vândă negoțul pe nimic unui gardist” (p.179).

Pe 13 octombrie 1940 a fost martora sosirii misiunii militare germane – „forța de ocupație germană” cum o numeau bucureștenii –  care, la nivel declarativ, avea doar sarcina de a acorda armatei române instruire și consultanță și să pună pe picioare apărarea antiaeriană a rafinăriilor de la Ploiești. „Un răpitor care promite că-i scoate la plimbare”.  Descrie forfota care a cuprins întregul București, inclusiv hotelul Athénée Palace, unde au fost evacuate două etaje pentru a face loc ofițerilor germani. A fost martora binecunoscutei mascarade fasciste: steaguri, salutul nazist, svastica, pedanteria și atitudinea  fermă a ofițerilor „irezistibilei armate”. Autoarea a fost cu siguranță fascinată de cei optzeci de ofițeri superiori germani cu trăsături frumoase și energice care au venit în grup la hotel și nu s-a abținut să nu facă o comparație între ei și  ofițeri români „băutori de țuică”. E de la sine înțeles spre ce parte înclina admirația ei. A urmat apoi adevărata revărsare a trupelor și a echipamentului militar german. Acum, cu binecunoscutu-i haz de necaz, românul avea puterea să spună: „de când am intrat în Pactul Tripartit, mâncăm ca nemții, avem o armată ca cea a italienilor, un război civil ca în Spania și un cutremur  (cutremurul din 10 noiembrie 1940) ca în Japonia” (p.219).

Teroarea gardistă a continuat până la sfârșitul anului și, deși germanii nu interveniseră până atunci în niciun fel în aceste conflicte, Hitler a contribuit indirect la descurajarea și eliminarea Gărzii de Fier. A numit un nou reprezentat al statului german în România, în persoana lui Killinger, cel care era foarte riguros în impunerea intereselor germane și care-și dovedise eficiența în Slovacia. Acțiunile lui Horia Sima de compromitere a lui Antonescu în fața lui Hitler au eșuat, iar generalul s-a hotărât să înlăture gardiștii din instituțiile statului. Cum era de așteptat, gardiștii au declanșat pe 20 ianuarie 1941 un adevărat măcel peste București. În două zile deosebit de sângeroase, garda a fost anihilată, iar Horia Sima a fugit din țară, autoarea nu știa unde, nu aflase nici la data la care a scris cartea, dar în notele de subsol găsim informația cum că el ar fi fost protejat de germani și trimis apoi la Roma pentru a pregăti un puci. Și așa a luat sfârșitul statul legionar în România! A fost o perioadă care nu ar face cinste niciunei țări și niciunei formațiuni politice. Am citit cu mare greutate acest capitol și m-a făcut să mă întreb ce fel de oameni erau și cu se deosebeau ei de brutele care administrau lagărele naziste. Acest sinistru Horia Sima a trăit până în 1993 și a continuat să susțină netulburat cauza legionară! Mă îndoiesc că a fost chemat să răspundă vreodată pentru faptele sale! Din păcate, alte valuri de rău s-au abătut peste noi, unul mai atroce decât celălalt și peste toate acestea s-a așternut uitarea: „ura veche se pierde în uitare în fața unei uri proaspete”(p. 292).

Totuși, pe fundal, viața Bucureștiului se desfășura în ritmul ei. Oamenii spuneau bancuri, mergeau la cinematograf, comentau sinucideri misterioase, dezbăteau problema evreilor, frecventau salonul de coafură și cosmetică ”Ionică” și restaurantul Cina de lângă Athénée Palace, scriau cărți. Barbu Ionescu – finanțatorul primului exil al lui Carol al II-lea și proprietarul celebrei „cafea a lui Ionescu”, a încercat să scrie o biografie a lui Carol, confiscată și distrusă de apropiații regelui. Interesante sunt cele trei capitole ale cărții: „Căsătorie și dragoste” – despre relația dintre Carol și Zizi Lambrino, „Căsătorie fără dragoste” – relația regelui cu regina Elena și „Dragoste fără căsătorie” – relația cu Elena Lupescu. De altfel, pleiada de personalități amintite în carte și amănuntele uneori inedite reconstituie cu succes o epocă despre care, personal, nu știam decât că a existat.

Ce mi-a plăcut mai puțin: tonul pe alocuri disprețuitor la adresa românilor și a României în general. Surprinzător sentiment pentru cineva care-și etalează originile, prosperitatea și inteligența cu o siguranță dezarmantă. Tonul disprețuitor însă demonstrează o anume superficialitate, o suficiență de sine. Nu poți disprețui o nație cu ușurință, nu poți cataloga sau eticheta, nu poți duce în derizoriu sau să arunci o anatemă pe o întreagă comunitate. Autoarea a intuit însă extraordinara putere de regenerare a poporului român exprimată prin neaoșul un șut în fund, un pas înainte. Ea însă a spus-o mult mai frumos:„O lungă experiență în supraviețuire i-a învățat că în fiecare cădere se pot găsi nebănuite oportunități și că, într-un fel sau altul, vor reuși să se pună din nou pe picioare” (p. 290).

Am ales să povestesc volumul pe larg, dintr-un interes personal.

Recomand!