Lună: iunie 2025

„Numai primul pas spre dezordinea morală e greu: restul vine de la sine, din inerție, din exasperare”(p. 323).

Am parcurs Cum am devenit huligan imediat după De două mii de ani, două volume cu totul remarcabile. Comparativ cu restul operei lui Mihail Sebastian, cele două, la care se adaugă și Jurnalul, se disting printr-un puternic accent autobiografic și se apropie de jurnalul de epocă, în timp ce multe alte lucrări, proză sau teatru, precum Steaua fără nume, Accidentul, Jocul de-a vacanța… abordează un ton explicit ficțional. Ceea ce m-a cucerit la Mihail Sebastian este rafinamentul estetic: o curgere fluentă a textului, o articulare armonioasă a detaliilor care conferă întregului ansamblu o coerență subtilă și firească. Claritate, eleganță și lejeritate! 

În primul rând, m-a intrigat termenul „huligan”, având în vedere anul 1935, anul publicării volumului, și ținând cont de pedanteria stilistică a lui Sebastian. Termenul este asociat astăzi cu acte de violență, antisociale, de tulburare a ordinii și a moralei publice și am fost curioasă dacă avea aceeași semnificație și la momentul scrierii cărții. Am găsit o primă menționare a lui în Dicționarul lui Lazăr Șăineanu, din 1929, cu sensul de „bătăuș, vagabond”, însoțit și de o indicație etimologică : Vorbă rusească din Basarabia, răspândită odată cu alipirea acestei provincii. Chiar dacă a intrat în țara noastră pe filieră rusească, termenul are origini englezești mult mai vechi, menționate în câteva ediții lexicografice ulterioare. În Dicționarul lui Scriban, apărut în 1939, termenul apare cu sensul de devastator, haidamac,  pogrom, care pare apropiat de conotația dorită de cei ostili lui Mihai Sebastian. Numai că autorul, în volumul de față, a dat termenului un sens polemic și nu l-a folosit în accepțiunea sa obișnuită. În titlul lui Sebastian, termenul „huligan” devine un simbol al excluderii, fiind transformat într-o etichetă nedreaptă care trădează mai degrabă ipocrizia celor care formulează acuzații dintr-un spațiu al intoleranței, nu al reflecției.

Lucrurile s-au desfășurat astfel: Înaintea publicării romanului De două mii de ani (1934), Mihail Sebastian i-a solicitat mentorului său, profesorul și filosoful Nae Ionescu, să redacteze prefața volumului. Ionescu a acceptat și i-a trimis textul cu puțin timp înainte ca lucrarea să intre la tipar. La lectură, Sebastian a fost profund tulburat de duritatea textului care îl viza direct, exprimându-și îngrijorarea că publicarea prefeței ar putea avea consecințe grave asupra reputației sale.  Cu toate acestea, a ales să o includă integral în volum, o decizie ale cărei motivații rămân, în mare parte, subiect de interpretare. Poate că timpul scurt rămas până la trimiterea manuscrisului la tipar nu i-a permis să introducă un text alternativ. Sau poate nu a anticipat amploarea reacțiilor negative pe care prefața le va genera. Este posibil, de asemenea, ca decizia să fi fost influențată de un amestec de orgoliu și curaj, o atitudine regăsită și la alți scriitori ai epocii, precum Nicolae Steinhardt. În Jurnal, Sebastian menționa că refuzul de a publica prefața ar fi echivalat, în ochii săi, cu un act de lașitate. 

Îi dedică prefeței un capitol întreg și lui Nae Ionescu chiar două, semn clar că a înțeles, cu un admirabil simț al priorităților, unde trebuie să-și fortifice tranșeele. M-a surprins eleganța cu care Sebastian a ales să descrie relația cu profesorul său. Nicio urmă de ranchiună, nicio fisură de supărare nu pare să fi tulburat admirația constantă pe care i-o purta, un exercițiu de fair-play aproape dezarmant, mai ales în fața unei trădări atât de evidente. Totuși, a încercat să separe și să lămurească lucrurile. A mărturisit mai târziu că, prin publicarea acelei prefețe nu a vrut decât să-l demaște pe Nae Ionescu, că practic propriul text îl descalifică. Cert este că Nae Ionescu nu a avut nicio altă reacție, iar ruptura dintre cei doi a fost definitivă. 

Practic, în volumul de față, Sebastian  disecă fiecare frază a textului trimis de Nae Ionescu încercând să înțeleagă ce a declanșat această neobișnuită reacție. O consideră „un act global de nedreptate” (p. 398), analizează pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt și mărturisește că „am citit de nenumărate ori această prefață și mi-a fost greu să disting unul câte unul toate vârfurile de cuțit ce străpung prin ea cartea care i-a fost încredințată”(p. 399). Impresia lui a rămas că, prin gestul său, profesorul nu a urmărit altceva decât să-l expună deliberat unei umilințe publice, distrugând relația lor printr-un dispreț mascat sub aparența unei contribuții intelectuale. Personal, înclin să cred că gestul său n-a fost decât un exercițiu de vanitate intelectuală, o manifestare a orgoliului rănit în fața unui fost discipol care, prin talentul și claritatea gândirii, începea să-i devină un rival demn de luat în seamă, chiar dacă nu se manifestau strict în același domeniu.

„orgoliul – boală care nu ucide violent. ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieții.” (p. 113).

Poate că prefața respectivă a dat tonul, dar valul de critici a vizat întregul text al volumului. A fost acuzat, paradoxal, atât de rasism și de trădare a propriei identități, cât și de atitudini reacționare și bolșevice. În mijlocul acestui val de acuzații contradictorii, i s-a aplicat eticheta de „huligan” – un stigmat pe care Sebastian, cu binecunoscuta sa ironie, și l-a asumat prin titlu.  Trebuie să spun că, dincolo de controversa care, fără îndoială, a fost profund dureroasă pentru Sebastian, ceea ce mă impresionează este pasiunea autentică pentru literatura vremii. Este cu adevărat fascinant cum o carte a avut forța de a zdruncina prietenii și de a provoca scandal, resentimente și chiar rupturi. Această reacție colectivă spune multe despre efervescența culturală și, în același timp, despre încordarea ideologică a epocii. 

Și pentru că, în mod misterios, dar deloc supărător, legea atracției pare să-și fi făcut iar de cap, citesc zilele acestea exact ce trebuie: un volum proaspăt publicat și cu un potențial uriaș de scandal. E o perspectivă istorică savuros de controversată, care deja a răvășit puțin praful prin urbe și despre care, firește, voi încerca să scriu câteva lucruri mai târziu. Nu-mi fac însă iluzii că va stârni vreo dezbatere aprinsă sau, cine știe, vreo polemică din care să răsară ceva util. Cred că „marea” critică din orășelul meu se va mulțumii cu o ridicare plictisită din sprânceană sau, în cel mai bun caz, cu un oftat academic, semn că nicio nouă perspectivă nu poate tulbura liniștea disprețuitoare a celor care „știu ei mai bine”. 

Revenind, „Cum am devenit huligan” a fost scrisă la 4-5 luni după volumul cu pricina, „De două mii de ani”. Personal, m-a captivat mai mult această carte decât prima, asta nu neapărat pentru că are iz de scandal, ci pentru că am ghicit tot timpul, undeva pe fundal, dezamăgirea amestecată cu dorința autorului de a expune absurditatea acuzațiilor și ipocrizia celor care le-au făcut.

Mi-am configurat o paralelă vizuală între cele două volume și mi-am închipui acea încolonare a urii ca pe o imagine din viața tânărului din De două mii de ani, când studentul trecea cu curaj prin culoarul îngust străjuit de pumnii celorlalți. Atunci primea loviturile cu o oarecare jenă, acum primește acuzele cu maturitate. De altfel, am remarcat o anumită relația de simetrie, dar nu neapărat între cele două volume, ci între Cum am devenit huligan și articolele critice la adresa volumului De două mii de ani. 

Spune din capul locului că nu îl deranjează critica pe marginea volumului, ba chiar mărturisește că o primește ca pe o provocare intelectuală și că tratează „aversiunile” cu cel mai mare respect, mai degrabă decât „adeziunile”. E dispus așadar să-și asume criticile literare cu bărbăție, considerând cartea ca pe o măsură a propriului talent, dincolo de care el nu mai are ce să adauge. „Ce am putut face pentru acea carte, am făcut: am scris-o. Restul o privește. Să se descurce cum știe” (p. 317). Ceea ce însă l-a făcut să ia atitudine (cum altfel decât scriind o altă carte) a fost mutarea interesului pentru carte din plan literar (acolo unde îi era locul) în plan politic.

”Orice carte este într-un fel o încercare de a forța necunoscutul, în ce mâini va cădea, ce acorduri va stabili, ce dezacorduri va provoca – nu știi. Există o nesfârșită serie de necunoscute, care vor decide destinul. Sunt rezistențe, opacități, accidente, și nu numai dincolo de ele speri să găsești anumite întrebări cărora cartea ta le răspunde. Va ajunge ea până la aceste întrebări? Le va răspunde? Va izbuti ea să grupeze în jurul lor mica și nesigura familie de inteligențe și de inimi pentru care ai crezut că scrii? Poate da, poate nu. Este o chestiune de hazard. Mesajul tău, trimis oarecum în necunoscut, poate ajunge, dar poate și cădea în drum. Sunt multe șanse să-l pierzi. Cine nu știe însă să piardă cu inima împăcată n-are de ce să scrie cărți. […] O carte este o chemare. Sunt chemări care rămân fără răspuns. Asta e tot” (pp. 317-318)

A decupat sute de articole care apăruseră în ziare și reviste și în care era atacat cu brutalitate. Constată stupefiat că „până la obsesie, până la extenuare, până la idee fixă a fost urmărită această carte”(p.323). Devenise dușman unanim. Toate gazetele se întreceau în acuzații la adresa cărții și a autorului, indiferent că erau gazete de prestigiu sau doar fițuici, ziare de dreapta sau de stânga, democratice sau reacționare, antisemite sau revizioniste, „fiecare articol era o sentință de curte marțială” (p. 327).  Volumul a fost atacat furibund din toate părțile, iar Sebastian a extras trei mai teme de atac: o problemă antisemită, una democratică și o a treia gramaticală. Pe această ultima decide să o ignore (deloc surpinzător), așa că eexpune cele mai relevante acuzații în capitole separate.

Antisemitism și dictatură sau democrație. Sebastian consideră ca în aceste chei a fost interpretat și atacat textul său. Dar toți? Chiar toți? Mai găsește un capăt de explicație deloc nouă, ba chiar tipic autohtonă,  în acea veche și atât de persistentă meteahnă românească: tendința de a evalua totul prin filtrul impresiilor de moment. Căci, nu-i așa, „polemică de idei se face cu obsesii , nu cu adevăruri – și între ele lupta este profund inegală”( p.321).   

Ceea ce-l intrigă peste măsură sunt polemicile virulente la adresa textului în sine, căruia i se descoperă laturi cu care el nu are nimic de-a face. I se atribuie diferite idei asociate mediului politic, în reinterpretări cel puțin bizare, sunt citate fraze scoase din context, termeni explicați eronat…. așa că autorul simte nevoia să intervină.  “Nu recunoșteam în acest măcel nimic din ce gândisem, nimic din ce scrisesem” (p.320).

Plecând de la afirmația lui Nae Ionescu din prefață, „Iuda trebuie să sufere”, Sebastian a fost acuzat ca a fundamentat politic antisemitismul. Simte nevoia să corecteze nu fraza în sine, ci direcția complet greșită a interpretatorilor. Constată ca mulți dintre critici nici măcar nu citiseră volumul, ci numai pasajele extrase, corpurile delicte, care circulau de sine stătătoare. Autorul le declară fără excepție falsuri, fie pentru  redarea inexactă sau trunchiată, fie pentru interpretarea greșită, care nu avea nimic cu sensul textului original. Celor mai multor acuzatori din această zonă le răspunde prin trimiterea la lectură.

Totuși, „Cum am devenit huligan” nu este doar dreptul la replică de care s-a folosit Sebastian, ci o confesiune lucidă și amară despre trădare. Ca cititor, nu te alături autorului doar din compasiune față de postura sa de victimă, ci mai ales din admirație pentru demnitatea cu care își asumă traversarea propriului Rubicon. Răspunsul său nu este o lamentație, ci o replică limpede, onestă și subtil ironică, un act de poziționare lucidă și curajoasă în fața urii, a prejudecății și a ipocriziei care îl înconjoară.

“Timpul este o soluție înceată, iar cândva un termen nesigur” (p.340).