denis şi blogul său

Niciodată nu m-am gândit că sunt capabil să rezist la un aşa efort fizic şi apoi să dorm 16 ore incontinuu. Povestea e despre doi copii nebuni care neavând altceva mai bun de făcut s-au gândit că o călătorie până pe cele mai înalte creste ale Cheilor le va potoli setea de aventură.

Aşa că, joi la ora patru fără 15 ne-am trezit, am luat cu noi tot ce aveam nevoie : sendviciuri, 2l de cola, o lanternă pentru a ne război cu întunecimile pădurii şi arme gri (sau albe, cum preferaţi) pentru a ne apăra de urşi, veveriţe, sugători de sânge şi alte creaturi pe care întunericul le poate scorni. Când am ajuns în locul în care trebuia să fie poteca ne-am cam blocat, pentru că tot ce era în jur era : câteva căbănuţe, un stâlp de iluminat şi… pădurea. Am găsit poteca după vreo 5 minute de holbat printre copaci, si ceea ce părea un loc de pişu era defapt intrarea ascunsă spre pisc. Dintre doi copaci un întunecat povârniş ne făcea cu ochiul şi ne îndemna la hălăduială. Sincer nu prea era locul cel mai frumos din lume pe care să te caţeri. Cu o înclinare de 45 grade ne era destul de greu să urcăm în bezna aceea, bine că am avut lanterna, altfel tot în cap eram. Paranoia din noi a făcut ca la un moment dat să auzim şi zgomote în jurul nostru, care după cum ne-am dat seama erau scoase de pietrele care se rostogoleau din cauza urcării noastre agresive. După cum am estimat noi, trebuia să ajungem sus, de acasă de la Adi cu tot traseul etc etc, în două ore. Dar la cum ne mâna dorinţa de a scăpa odată de întuneric şi copacii aceia am ajuns sus în aprox. o oră şi 20 minute. Nu prea pot să vă descriu în cuvinte splendoarea a ceea ce vedeam la ora 5 jumate. Adică, nu ştiu cum să vă explic dar totuşi voi încerca până reuşesc să vă arăt şi fotografiile:  Era un semi intuneric în care liniştea nopţii făcea loc sunetelor păsărilor care se învârteau în văzduh, vântului care adia uşor printre copaci şi..nouă care urlam ca doi proaspăt scăpaţi de la spital ” URSSSSS, Foameeee! AAA” şi alte cuvinte pentru a testa ecoul, care chiar nu ne dezamăgea şi se ducea parcă până în partea cealaltă de lume.  Când am ajuns la cruce, punctul final al călătoriei noastre, ne-am dat seama că nu vom prinde răsăritul deoarece eram cu 15-20 metri mai jos decât partea cealaltă de stâncă aşa că ce să facem? Poze. Dar în jurul orei 7, a venit dânsul, proaspăt răsărit după orizont şi parcă zâmbea spunându-ne : „M-aţi aşteptat?”. Ei bine, bucurie pe capul nostru, urlete, scandal. Ne şi permiteam, eram la mama dracu în praznic şi nu ne vedea nimeni, poate doar oamenii care campaseră jos în vale, dar cui îi păsa?

Treaba era că la ora 9 Edi avea să ne aştepte cu maşina să mergem într-o altă expediţie la 47 km spre Alba. Mai exact la Salciua, Huda lui Papară. Ne-am luat catrafusele şi am pornit înapoi. Am întâlnit şi o mică viperă pe drum şi o veveriţă sprintenă printre copaci. A fost o dimineaţă wonderfull. Cand am ajuns noi la poartă, era acolo Edi, aşa că ce timp pentru hodină 20 minute? Mâncare, şlapi, chiloţi de schimb pentru baie şi dăi bice. După un drum de o oră am ajuns în alte ţinuturi muntoase, stâncoase şi de-a dreptul superbe. Am parcat maşinuţa undeva pentru că din păcate nu suntem supermani să urcăm maşina pe stânci şi am pornit spre Hudă. Cine foc să ştie că peştera nu era doar una simplă, mică în care trăiesc 2-3 goange. Este o peşteră mare, mai mare decât am văzut eu până acum în viaţa mea. Şi eu am văzut doar una din păcate. Are o deschizătura de 70 + de metri iar ca să o străbaţi ai nevoie de puţin echipament de alpinism şi tupeu. Pentru ce tupeu? Păi ca să intri în peşteră trebuie mai tot timpul să mergi prin apă, care poate să ajungă şi până la burtă, chiar mai sus. Apă care are.. 6-8 grade. Deci închipuiţi-vă că toţi dracii urlau când ne auzeau cum făceam de durere. Bine, că până la urmă, ne-au amorţit picioarele iar când a fost vorba să intrăm în apă care ne trecea de bazin, vă daţi seama cum familiile noastre sufereau (If you know what I mean ) .  Oricum, noi nu ne făceam nici un stres, pentru că aveam un alpinist cu experienţă care ne putea ghida pe pietrele imense printre care apa îşi făcea loc. Faza nasoală a fost că n-am putut merge decât 60-80 metri, pentru că la un moment dat un podeţ care trebuia să fie acolo, nu mai era iar Edi n-avea sculele la îndemână aşa că, mica escapadă era cam gata. Dar nu înainte să căscăm gura de uimire şi apoi să o închidem ca să nu ne cadă caca de liliac de la 70 metri.  Am pozat în cele mai posibile stiluri în care ne permiteau pietrele umede s-o facem iar apoi ne-am luat fain frumos la drum până la o băltucă din apropiere unde am stat la soare şi în râuleţ până la ora 3. Apoi ne-am dus acasă şi eu m-am pus să dorm. 16 ore.