denis şi blogul său

Nu era nimeni. Nici un animal, nici un obsedat şi nici o oaie rătăcită. Speram să găsesc un arici măcar, deobicei ei sunt cei care n-au de lucru şi te sperie aşa din senin. Doar ce te trezeşti cu ei lângă tine. Mă enerva la culme  prostia de care am dat dovadă când am pornit de acasă. ” Cum să nu îţi iei chirbrituri, idiotule? Doar pleci la pădure, iţi trebuie foc, sau vrei să-i imiţi pe cave-mani? „, gânduri de genul mă tot băteau, eram şi plictisit şi nervos, n-aveam stare şi se şi întuneca. Întunericul din pădure se făcea tot mai negru şi luminile din oraş începeau să lumineze şi în Baciu, care se vedea din micuţa mare poiană. Deodată mi-am dat seama că suntem în pădurea Hoia. Până în momentul ăla nu mi-am dat seama de ce îmi era aşa ciudat numele ” Hoia” . Şi atunci am început să îmi amintesc. Flashback-uri din clasele mai mici năvăleau prin faţa ochlor  când stăteam la discuţii cu profesoara de geografie care ne spunea că fotografiase o poieniţă din respectiva pădure şi acasă se miră de ce văzu în fotografie. Un copac cât un stejar se afla în mijlocul poieniţei, în poză că în realitate nu era. Şi fel de fel de poveşti dezăbatute prin Costineşti în mijlocul nopţii cu baieţi de la facultatea de geografie care îşi susţineau părerea cum că ar fi uraniu dedesuptul pădurii şi din cauza aia se petrec atâtea ciudăţenii acolo. Pe scurt, au început să mă treacă fiorii. Aşa că am început să mă plimb şi să fiu atent la fiecare detaliu. Desigur, cum mintea mi-o luase ranza începusem să aud foşnete prin pădure, mai apropiate mai depărtate, zgomote care nu am reuşit să le identific dar le-am dat un nume : ” Or fi raţe, ce naiba? Poate este ceva lac aici.” Trupa întârzia simţitor. Nu eram îngrijorat, eram puţin amuzat de gândul cum vom găti noi -noi =eu-  pe întuneric. Trecuse deja aproape o oră jumătate din jumătatea aia de oră în care promiseră că se întorc.  Fără foc şi în semiîntuneric, m-am pus pe spate din nou. Când deodată aud un zgomot ca de drujbă la o oarecare distanţă, cca 100-200 metri, şi mă ridic să întâmpin musafirul care banuiesc că era pădurarul, pe un scuter galben. Venea spre mine, zgomotos, abia urcând şi lăsând  fum după el mai rău decât locomotivele cu abur. Îi fac semn să se oprească şi mă apropii. Îi cer o politicos chibrituri, dar nu mă aude din cauza motorului şi îşi schimonoseşte faţa în semn de neînţelegere, lucru care îi accentua destul de puternic trăsăturile feţei şi îi scotea în evidenţă puţinii dinţi galbeni rămaşi în gură. Cu început de chelie, nebărbierit, mâinile muncite şi îmbrăcat de lucru. Părea un om obişnuit, chiar era un om obişnuit.

„Bună seara! Ei ce mă bucur că aţi avut drum p-aici! Nu aveţi cumva chibrituri sau ceva de aprins focul la dumneavoastră? Tocmai ce mi s-au isprăvit chibriturile.” Îl abordez eu.
„Ba, stai că am” Şi îşi scoase pachetul de Marlboro lung roşu, din care îmi întinse o brichetă Bic neagră.
„Mulţumesc mult, doar două secunde, să aprind focul şi v-o aduc.”
„Ţine-o la tine, îi avea nevoie de ea noaptea asta. ” Zise omul şi se uită spre pădure parcă ameninţător.Mă băgă în sperieţi acel „Îi avea nevoie de ea noaptea asta”. Cu pădurea asta sigur era ceva ne-ok.
„OO super, vă mulţumesc! O seară bună! ” Şi plec la focul meu. Dură vro 20-30 secunde până să îmi dau seama că nu plecase. Era tot acolo. Încerca să îşi pornească scuterul şi se tot uita împrejur, în pădure. Îi zâmbesc, îmi zâmbeşte şi urcă iar pe zgomotosul scuter galben. Făcusem focul. Eram entuziast, şi abia aşteptam să se întoarcă ai mei.

Într-un târizu le aud gura prin pădure. Erau însoţiţi de fete, două fete. De cum se apropiau începură să strige de bun venit clasicul ” How are ya Drunk people?” şi să ţopăie. Aproape nu mai vedeam nimic afară, lumina focului ne scălda puţin în lumină,căldură şi fum care alunga ţânţarii. Îi întâmpin şi îi iau la întrebări, fetele aveau să stea decât până la ora 10. ” Păcat zic, aveam şi noi cu cine mai schimba o vorbă”. Nu era vreme de discuţii însă.  Aşa că după câteva glume am început să prăjim mititeii. Era beznă deja. În pădure era întuneric de îl puteai tăia cu cuţitul. Şi ne-am întins la discuţii până spre ceasurile zece. Fetele plecară, puţin dezamăgiţi unii dintre noi, cum era evident, am început să ne consolăm cu puţină apă minerală amestecată cu hamei, până lemnele  au început să ardă atât de repede de nu mai aveam deloc. În consecinţă, ne-am organizat. Doi aveau să meargă după lemne, doi aveau să stea să pazăească focul şi să ne ghideze dacă cumva ne pierdeam prin pădure. Îl zoresc pe Andrei să lase mâncatul că nui vreme de stat şi să pornim că în curând rămânem pe întuneric. După ce ne-am luat toate cele necesare, toporişca şi telefonul meu, care lumina săracul puţin mai tare decât altele. Şi vorbesc la trecut despre el deoarece veţi vedea.  Dar nu a fost nevoie să întrăm până în mama inimii pădurii, lemnele erau parcă puse pentru noi lângă primii copaci.

Nu am pierdut vremea. Le-am dus repede la corturi şi le-am pus pe foc. Dar cum nici de astea nu am avut noroc să ţină prea mult. Ceilalţi doi au întrat în rol şi s-au dus după încă o tură de lemne. Noi am rămas să pierdem timpul, chatuind pe telefoane până aveau domnii să se întoarcă. Ei bine, la un momentdat am început să facem împărţeala, io dorm acolo, tu dormi aici. Da cortu’ ăla de ce îi aproape în pădure? Hai să-l mutăm aici. Şi cum nu ne simţeam noi prea în largul nostru aşa doi într-un cort cât două corturi şi doi într-un cort care e bun doar să faci dragoste cu iubita..atât de mic, ne-am pus toţi fain frumos în ăla mare. „Oare n-am uitat nimic?” Mă tot întrebam. Se vedea prea bine prin pânza aia subţire pădurea, şi nu prea aveam noi credinţa că dacă plouă no să ne trezim în baltă. Dar cine o mai băgat în seamă? Focul încet încet se stingea, până am rămas doar noi, stelele, întunericul care ne învăluia şi creaturile care mişunau pe lângă cortul nostru. Auzeam zgomote care nici unul nu reuşeam să ne închipuim animal care ar scoate suntele alea. Pe lângă asta, să auzi urlete de fată, nu cred că e prea ordinary. Aproape adormisem, când Andrei aude paşi lângă cort.

„Undei toporişca!? Deschide uşor cortu! „