Lemondegala

Încă o carte a renumitului Gabriel Garcia Marquez menită să zdruncine sentimente şi să işte valuri literare, „Povestea târfelor mele triste” intrigă cititorul încă de la titlu, dar insuflă o atracţie atât de puternică încât în ciuda subiectului, nu o mai putem lăsa din mână. Este cartea pe care dacă îţi faci curaj s-o deschizi n-o mai laşi până la ultima pagină.
Povestea unui nonagenar şi a relaţiei sale cu o minoră în cadrul unei maisoin close poate ridica numeroase probleme de morală, însă conform autorului „şi morala e o chestiune de timp,” aşa că timpul de lectură ne va confirma că Marquez dincolo de morală, are o etică a sentimentelor descrise cum numai autorul “Dragostei în vremea holerei” este capabil să o facă.

Subiectul e simplu, la vârsta senectuţii, un ziarist singur, care întreaga viaţă a plătit pentru clipele de amor, “de dragoste fără dragoste” cu o femeie, îşi pune la încercare virilitatea, am spune la prima vedere, inima, la o analiză mai profundă dorindu-şi la aniversarea a 90 de ani, “o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară”. Cunoscând-o pe proprietara unui bordel din Barranquilla, Rosa Cabarcas, apelează la serviciile ei, pentru a-şi îndeplini dorinţa. Aceasta îi găseşte o copilă de 14 ani, gata să-şi vândă fecioria pentru 3 pesos, pentru a înlătura greutăţile familiei sale. Acesta este momentul intrigant al scurtului roman, geniul lui Marquez loveşte cititorul şi triumfă, fiindcă jucându-se cu tabuurile ajunge să ne demonstreze cum apar sentimentele cele mai pure, în cele mai josnice situaţii şi pe nepusă masă.
Povestirea este atât o incursiune în labirintul sentimentului erotic cât şi o gravură a bărbatului din zilele noastre, a iubirii desprinse din desuet şi culminând cu cele mai nobile vârfuri ale sale.

Punctul culminant al naraţiunii se inspiră din literatura japoneză, din romanul “Casa frumoaselor adormite” a lui Yasunari Kawabata expusă în motto-ul cărţii lui Marquez

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost-gust, l-a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâţi degetul în gură fetei adormite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta.”

Romanul japonez e privit ca un ritual iniţiatic, o trecere spre lumea de dincolo. Marquez va prelua ideea transformând-o într-o iniţiere în dragoste. Frumoasa adormită, Delgadina, îi va descoperi ce însemnă iubirea, unui om care toată viaţa sa a plătit pentru clipe de amor

„Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să ţin un catastif cu numele, vârsta, locul şi câteva însemnări privitoare la împrejurările şi la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puţin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea şi puteam ţine socoteala fără catastif.”

După o astfel de viaţă, boemă, don juanică, la 90 de ani, eroul lui Marquez îşi caută refugiul în “casa” unei fecioare adormite, în corpul ei menit să-i stârnească senzaţii pe care nu le-a gustat încă cu toata viaţa sa sexuală tumultoasă. Memorile sale legate de această perioadă, iniţierea sexuală la 12 ani cu patroana unui bordel, atracţia faţă de Ximena Ortiz pe care a părăsit-o în faţa altarului şi care îi atrage oprobiul public pentru o perioadă, sodomizarea lunară a servietoarei Damiana, cea care l-a iubit în taină timp de 20 de ani, îi descoperă o viaţă plină de “dragoste fără dragoste”. În schimb casa fecioarei, îl iniţiază în dragoste. Va descoperi iubirea cum n-a cunoscut-o vreodată, fără să defloreze, doar veghând somnul fecioarei şi învăţând să comunice cu ea prin muzică, prin cărţi, prin tablouri, prin atingeri , printr-un limbaj al corpului care răspunde la stimuli, oarecum inconştient. Şi nu numai că descoperă iubirea, ba ajunge chiar la o pasiune nebună, la o “moarte din dragoste”

Cu talentul său divin, Marquez reuşeşte să îmbine două planuri, realul şi fantasticul, e un joc pentru el, unul cinematografic, alternarea planurilor ne face să pendulăm între real şi imaginar uitând uneori unde este graniţa dintre cele două şi care este măsura timpului asemeni autorului care afirmă “la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an”.
Vârsta este unul dintre subiectele cele mai sensibile atât la femei cât şi la bărbaţi, atât la vârsta fragedîă cât şi la cea înaintată. Vârsta se va dovedi aici intrigă dar şi povestirii, a iniţierii. În general cei înaintaţi în vârstă sunt cei meniţi să acorde învăţătura. În cazul de faţă, copila, frăgezimea sa se va dovedi iniţiatorul. Prin puritatea sa prin puterea sa de basm, adolescenta îl va iniţia pe eroul notru nonagenar în tainele iubirii.
Iubirea începe pas cu pas, eroul o decoperă pe copilă adormită

„luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidenţă toate amănuntele. M-am aşezat s-o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simţuri.
Era oacheşă şi caldă. O supuseseră la un regim de igienă şi înfrumuseţare ce n-a neglijat nici puful care-i mijea la pubis. Îi ondulaseră părul şi avea la unghiile de la mâini şi de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră şi julită. Sânii de curând iviţi păreau încă de băieţel, dar se simţeau împinşi de o energie secretă, gata să se dezlănţuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, păşea tainic, cu degete lungi şi sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta. Era cu neputinţă să ţi imaginezi cum arăta în realitate faţa vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele şi pleoapele parcă date cu negru de fum şi buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu reuşeau să-i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi-am zis: un tăuraş fraged gata de luptă.
La unsprezece, m-am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele-i de fată nevoiaşă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, nişte chiloţi galbeni de barchet şi sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o brăţară ieftină şi un lănţişor foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe poliţa chiuvetei, o poşetă cu un ruj, o cutiuţă de farduri, o cheie şi nişte monede mărunte. Totul atât de ieftin şi de uzat, că nu mi-am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea. Mi-am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului năduşit şi toată fiinţa i s-a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându-se spre mine cu un fornăit ce m-a învăluit în aburul răsuflării ei acrişoare. Am strâns-o de nas cu degetul mare şi arătătorul, şi ea s-a scuturat, şi-a ferit capul şi mi-a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să-i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s-a împotrivit cu pulpele încordate. I-am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit”. S-a destins puţin. Un curent fierbinte mi-a urcat prin vene şi lenta mea vietate ieşită la pensie se trezi din somnul ei prelung.
Delgadina, sufletul meu, am implorat o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă dintre coapsele mele, îmi întoarse spatele şi se strânse ca un melc în căsuţa lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca şi pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n-a păţit nimic. Dar nu-mi-a păsat. M-am întrebat la ce bun s-o deştept, aşa umilit şi trist cum mă simţeam şi rece ca un chefal.
….Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţisem sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat.”

Eroul îi alege un pseudonim, Delgadina, dintr-o baladă care invocă seducţia patriarhală. Delgadina este eroina care a refuzat dragostea paternă incestuoasă eliberându-se prin moarte. Prin această legendă, Marquez face referire la femeia ca obiect sexual, la statutul femeii colonizate, ca obiect al seducţiei, la incest. Însă aceste ipoteze vor fi dărâmate de dragostea nonagenarului care va înflori ca urmare a iniţierii prin poveste, roman, baladă, ca urmare a lecţiei de comunicare date de către Delgadina, noua frumoasă adormită, capabilă să stârnească cele mai nobile sentimente până şi în sufletului unui boem pervertit de nouăzeci de ani de viaţă fără dragoste.

Dacă balada Delgadinei condamna dominaţia patriarhală, Marquez va inversa rolurile şi va demonstra că dominaţia în cazul de faţă se va exercita de către copila adormită. Delgadina cea nouă va pune stăpânire pe simţurile patriarhale şi le va da un nou sens. Îi va dezvălui nonagenarului puterea neţărmuită a iubirii şi dependenţa faţă de ea.

“A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmboldirea dorinţei sau opreliştile pudorii.”

Noapte de noapte nonagenarul va reveni s-o privească pe Delgadina, de fiecare dată fară a da naştere unui act sexual, de fiecare dată pentru a-şi dezvălui personalitatea prin cadourile pe care i le aduce, prin încercarea de a deschide o oglindă a universului său în camera în care se întâlnea cu ea, un radio, muzica, bijuterii de familie, cărţi.
Povestea se va răsfrânge asupra viselor şi imaginţiei eroului, acesta continuându-şi povestea de amor cu Delgadina în imaginaţia cotidiană

“De atunci am avut-o în minte atât de limpede că făceam cu ea tot ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea me de spirit, o îmbrăcam potrivit vârstei şi împrejurărilor, cântam duete de dragoste de Puccini, astăzi ştiu că nu a fost nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viaţa mea aflate abia la nouăzeci de ani.”

Încet Delgadina îi va răspunde la iubire într-un mod oarecum telepatic, o cumunicare aflată între vis şi realitate.

„În noaptea zilei ei de naştere i am cântat Delgadinei cântecul întreg, i am sărutat tot trupul până am rămas fără suflare: şira spinării, vertebră cu vertebră, până la fesele gingaşe, partea cu aluniţa, cea a inimii ei neistovite. Pe măsură ce o sărutam, căldura trupu¬lui îi sporea şi împrăştia un parfum de sălbăticiune. Ea mi a răspuns cu înfiorări noi în fiecare palmă de piele şi în fiecare am găsit o căldură diferită, o savoare proprie, alt geamăt, şi la toate a răsunat pe dinăuntru într un arpegiu, iar sfârcurile i au înflo¬rit fără să le ating. „
Conoaşterea de care au parte cei doi este una iniţiatică, neobişnuită. A cunoaşte pe cineva prin prisma reacţiilor din timpul somnului, iată o nouă modalitate de atingere a imposibilului în dragoste.
„La începutul noului an începeam să ne cunoaştem, de parcă am fi trăit împreună şi pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deştepte şi îmi răspundea cu un lim¬baj natural al trupului. Stările sufleteşti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită şi sălbatică aşa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce i înfrumuseţa chipul şi i îmbogăţea somnul. Îi povesteam viaţa mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s o spun prin cuvinte, numai şi numai ea.”

Nonagenarul începe să simtă chinurile iubirii, se descoperă, se cunoaşte pe sine prin intermediul iubirii, astfel încât Delgadina pare să aibe rolul unei Phytii .

“Întotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licenţă poetică. În seara aceea, întorcându mă iar acasă tot fără motan şi tot fără ea, mi am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci şi că eu însumi, bătrân şi singur cuc, eram gata să mor din dragoste. Dar am luat aminte că era îndrep¬tăţit şi adevărul celălalt: n aş fi schimbat pentru nimic în lume deliciile zbuciumului meu. Pierdusem mai bine de cincisprezece ani străduindu mă să tăl¬măcesc poemele lui Leopardi şi numai în seara aceea le am simţit în străfundurile fiinţei mele: „Vai mie, căci de i iubire, amarnic îi e chinul!”

Prin schimbarea pe care o produce Delgadina în sufletul eroului nostru, o putem înzestra cu har divin, Delgadina inspiră dragoste şi prin aceasta viaţă. Până în momentul descoperirii Delgadinei, viaţa ziaristului fusese una fără miez, fără trăire, sentimentele îi descoperă adevărata viaţă şi dorinţa de a muri din dragoste, eliberarea, mântuirea supremă.

„În noaptea aceea, gata de orice, m-am culcat cu faţa în sus în aşteptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci şi unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simţit mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi am împletit degetele cu ale ei ca s o duc de mână şi am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoşii şi îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbă¬toare ce proslăveau bucuria nesfârşită de a fi supra¬vieţuit, teafăr şi nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani.”

Eroul hotărăşte să cumpere casa Rosei, prăvălia şi grădina, urmând să le lase moştenire Delgadinei, celei care i-a descoperit sensul vieţii.

Delgadina ne pare un mit, o muză capabilă de creaţie. Frumoasa adormită se aseamănă statuii Galateea, plămădită de Pygmalion, însă o Galatee care trezeşte ea la viaţă , la viaţa sentimentală, descoperindu-i celui ce o protejează că rolurile se schimbă, asta e de fapt adevărata dragoste, comunicarea menită să trezească viaţă în partener, atât dintr-o parte cât şi din alta.

„Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani”
Oricât ar fi de sensibil subiectul acestui scurt roman, nu putem să rămânem imuni la talentul autorului de a descrie tulburările unui bărbat ajuns la o vârstă la care nu ne imaginăm că ar mai putea descoperi tainele iubirii şi care ne uimeşte prin puterea cu care reuşeşte să se transforme şi să dea noi sensuri atracţiei, relaţiilor şi a vieţii.

Cuibuşorul cu nebunii este transformat de Marquez într-un colţ de rai, fecioara într-o preoteasă, vârsta senectuţii în pragul marilor descoperiri şi potenţialul incest într-un ritual iniţiatic. Maestrul imaginarului se joacă în acest roman scurt cu morala, cu tabuurile sociale prin cuvinte care se transformă în trăiri. Merită citită această poveste în care nu târfele sunt triste, ci viaţa anterioară a eroului, fără dragoste şi care culminează prin capacitatea sa de a se lăsat modelat de Galateea-Degaldina, paharnicul fericirii.