Lemondegala

Demiurgul nu este altceva decât un meşteşugar, de altfel termenul provine din greacă demiurgos care înseamnă făuritor, meşteşugar. Am găsit în calendarul zilei de astăzi patru demiurgi pentru care creaţia a fost vocaţia vieţii lor, iar ceea ce au ştiut să facă mai bine a fost o joacă de-a metafora.
Metaforele demiurgilor sunt urme de paşi adânc înfipte în viaţă, dâre de artă lăsate pe toată suprafaţa modelabilă a sufletului nostru, al oamenilor.
Primul dintre ei s-a născut la 8 aprilie 1911 în Răşinari, e vorba de Emil Cioran,

care a ştiut să întoarcă viaţa pe toate părţile, să taie firul în patru ca un adevărat filosof şi să dea naştere metaforelor în aforisme, un exemplu în acest sens îl găsiţi în Cugetări, un altul îl las aici ca punte spre ideea următoare şi anume: este demiurgul singur sau nu?
„Toate momentele acelea când viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea… În Paris, ca şi într-un
cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colţ al conştiintei şi rămâi cu tine însuţi,
cu umbrele şi luminile tale. Sufletul s-a izolat şi în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un
cadavru pescuit în adâncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului
decât cel biblic.” (EMIL M CIORAN
AMURGUL GÎNDURILOR, Ed. HUMANITAS, 1994)
Demiurgul aduce metafora, ne-o pune la picioare, o admirăm, o învăţăm să zboare prin sufletul nostru să ne schimbe privirile şi stările de spirit.Dar demiurgul unde rămâne? Noi, mulţimea, alegem metafora de demiurg, pentru noi contează produsul nu neapărat şi producătorul.
Se întâmplă de nenumărate ori ca demiurgul să se implice, mult mai mult decât acceptăm noi consumatorii, în produsul său, să spargă tiparele şi să transforme metafora într-o super-metaforă, un fel de erou al artei care vrea să reinventeze lumea, dar care nu e văzută cu ochi buni de toată populaţia, fiindcă unii suntem consumatori, alţii sunt doar voyeuri şi critici.
Aşa s-a întâmplat cu Vaslav Nijinsky, , decedat la 8 aprilie 1950, care a fost considerat unul dintre cei mai buni balerini şi coregrafi ai anilor 1900, mai ales pentru salturile sale magnifice,şi care a făcut primii paşi în introducerea baletului modern, dar care în L’Après-midi d’un faune aduce metafora faunului la stadiul de insinuare a plăcerii sexuale şi şochează într-atât încât e catalogat drept obscen.
Jaques Brel născut tot în 8 aprilie, în 1929, în Belgia, este cunoscut pentru metaforele sale atât lirice cât şi muzicale:
„Moi, je t’offrirai / Des perles de pluie / Venues de pays / Où il ne pleut pas”

Însă ar trebui să ne gândim care este sursa acestor metafore? Cum se nasc metaforele? În singurătate sau însingurate?
Paradoxul e că indiferent dacă vin din singurătate sau singure atrag mulţimea şi sufletele noastre încât plinătatea lor devine şi împlinirea noastră şi împlinirea demiurgului.
Un alt demiurg de data aceasta al picturii, a decedat la 8 aprilie 1973, Pablo Picasso.Metaforele liniilor curbelor şi culorilor sale sunt extazul retinei noastre şi un mod de a vedea lumea înconjurătoare cu ochii maestrului.

Revin la singurătate şi îndrăznesc să spun că demiurgul în sihăstria sa naşte metaforele care îi vor redefini singurătatea şi o vor transforma în agora, iar noi în calitate de voyeuri, cumpărători sau consumatori devenim parte din singurătatea sa, o plenitudine de fapt.
Voi cum vedeţi metafora demiurgului?