Blogu' lu' Marcus

Intotdeauna porturile danubiene româneşti, şi mai ales Brăila, au făcut obiectul unor descrieri aparte în literatura şi în folclorul nostru, pe de-o parte datorită poziţiei lor geografice, ca oraşe-porturi la un mare fluviu european, iar pe de altă parte datorită pitorescului oferit de cosmopolitismul şi farmecul lor oriental-balcanic, dat de un anumit libertinaj în ceea ce priveşte atitudinea morală a unei părţi a locuitorilor lor, vis-a-vis de cea mai veche „profesie” cunoscută de civilizaţia umană.

Intr-un astfel de oraş, respectiv Brăila, am descins in primăvara anului 1979, fiind numit de către onor Armatorul Navrom, ca Ofiţer Martim III, membru al unei Comisii de recepţie al unui nou cargou de 87000 tdw, „Frasin”, construit în Şantierul Naval Brăila, oferindu-mi-se totodată ocazia să cunosc mai îndeaproape acest oraş (am stat circa 3 luni), cu locuitorii şi obiceiurile unora dintre ei, cu viaţa de noapte specifică unui oraş-port, care nu de puţine ori se termina în faţa Hotelului-Restaurant „Traian”, în centrul oraşului, cu meciuri ad-hoc, neaoşe de street-fight între găştile rivale de cartier, care nu ezitau să facă uneori şi demonstraţii de scrimă, pe lîngă loviturile de pumni şi picioare oferite cu generozitate adversarilor de moment, fără ca acest lucru să deranjeze prea mult pe eventualii spectatori ocazionali sau organele de ordine.

Tot cu această ocazie, am realizat de ce atît marinarii mai bătrîni în ale meseriei, cît şi locuitorii mai hîtri ai bătrînei urbe dunărene, obişnuiau să spună mai în glumă, mai în serios că în Brăila „doar musca scapă fără să facă sex (un eufemism dictat de buna-cuviinţă datorată cititorilor)”.

Astfel că, după ce am recepţionat nava, am ieşit din şantier şi am acostat după probele de mare, într-o dană operativă, unde am început încărcarea unui „full” de ciment în saci, cu destinaţia Port Said, Egipt.

Cu vreo lună mai înainte cunoscusem o brăileanca, Mioara, fată drăguţă, spălăţică, nepretenţioasă material, iubăreaţă, etc. pe care datorită condiţiilor ideale oferite de autorităţile portuare brăilene în această privinţă, am invitat-o să stea cu mine la navă (după ce în prealabil mă asigurase că nu are reţineri sau alte obligaţii în această privinţă), pîna la plecarea acesteia în voiaj.

Toate bune şi frumoase, idila noastră decurgînd ca în romanele ieftine ale Sandrei Brown, pînă în momentul în care, după vreo patru zile, m-am trezit la uşa cabinei cu o vizită inopinată făcută de una dintre amicele preţioasei mele cuceriri, vizibil marcată de îngrijorare:

-Mioara, hai tu acasă, te caută maică-ta innebunită, ce naiba faci, ai mai lipsit tu de acasă, dar niciodată atîta timp?!

Miorica se uită întrebător la mine, iar eu, un cavaler medieval desăvirşit, am luat responsabilitatea asupra mea şi m-am oferit galant şi spontan:

-Nicio problemă, mergem împreună imediat şi lămurim lucrurile!

Ca urmare, m-am îmbracat la patru ace, cravată, costum, tot dichisu’, am făcut o haltă la Alimentara, de unde la indicaţiile Mioarei nu m-am zgîrcit şi am cumpărat două sticle de lichior de vanilie (ştii, ăsta-i place lu’ maman! –mi-a indicat Miorica-), o cutie mare de bomboane de ciocolată, apoi ne-am oprit la o Florărie, după care astfel înarmaţi ne-am suit într-un taxi, cu destinaţia locuinţei Mioarei.

Aceasta domicilia la etajul doi al unui bloc dintr-un cartier muncitoresc al Brăilei, împreună cu fratele ei mai mic şi cu mama sa (părinţii erau desparţiţi), frate care ne-a şi întîmpinat la uşă, după care ne-a condus în sufragerie.

Aici ne aştepta o mamă furioasă, posesoare a unui vocabular foarte colorat, care nici nu ne-a lăsat să intrăm bine şi a şi pus artileria grea pe progenitura aflată în culpă:

-Unde ai fost fă, atîtea zile, că m-ai înnebunit ? Te-am căutat peste tot, mai aveam puţin şi mergeam la Miliţie !

Genteleman-ul desăvîrşit din mine, nesuportînd o asemenea situaţie ambarasantă, interveni împăciuitor şi explicativ totodată, încercînd să dea o turnură civilizată dialogului:

-Sărut mina Stimată Doamnă, vă rog să mă scuzaţi că intervin, dar fata Dvs. a fost cu mine! Stiţi eu sint ofiţer de marină comercială şi am intenţii serioase în privinţa fetei Dvs.

La aceste cuvinte simţite şi rostite cu patosul „îndrăgostitului”, atenţia mamei se mută spre mine şi, după ce mă cîntări cunoscător din priviri, îmi dădu un răspuns care pe moment mă lăsă peprendicular:

-Păi Domnule, chiar că pari om serios. Păi cu panarama (ea a folosit un termen mai dur, nereprodus din pudoare) asta vrei dumneata să te nenoroceşti? Bine că ştiu că este sănătoasă şi că n-a luat-o Miliţia! Ai adus şi mata ceva de băut?

După momentul de stupoare generat de replica ei, am reuşit şi eu să îndrug un oarece răspuns:

-Am adus tanti, replică dezbrăcată de orice încărcătura formală, am zis, eu înmînîndu-i totodată şi punga de plastic cu produsele abia procurate însoţite de buchetul de flori.

Mai imbunată, maică-sa ne invită să luăm loc şi după o conversaţie însoţită de un păhărel, preţ de un sfert de oră, îşi dădu asentimentul ca fata ei să stea cu mine la navă, pînă la terminarea operaţiunilor şi plecare în voiaj, ştiindu-şi odrasla în siguranţă, pe mîini bune.

Aşa s-a făcut ca, după ce şi-a luat cîteva lucruri, Mioara m-a insoţit din nou la navă, pe care a părăsit-o cu puţin timp înainte de sosirea controlului de plecare al autorităţilor, cu lacrimi în ochi şi jurăminte pe roşu de iubire şi fidelitate veşnică.

Tot legat de această navă şi de acest voiaj s-a mai petrecut şi un alt eveniment, care mi-a demonstrat cît de importantă este cunoaşterea limbii engleze în noua meserie.

Trebuie să precizez că în acea perioadă, în flota comerciala română, din lipsă de personal specializat, încă îşi mai făceau veacul o serie întreagă de ofiţeri, proveniţi din marina militară, unii dintre ei reuşind să ajungă comandanţi, dar avînd cunoştiinţe minime sau deloc de limba engleză sau de exploatare comercială.

Nava pe care fusesem repartizat “beneficia” de un astfel de exemplar, care mai avea săracul şi altele şi mai şi, în afară de faptul că era tamîie la limba engleză.

Ajunşi în Port Said, ne-a întîmpinat Pilotul, care ne-a spus că urma să uşurăm o anumită cantitate din marfă, în ancoră şi legaţi la pupa de nişte geamanduri, motiv pentru care i-a solicitat Comandantului, să anunţe la postul de manevră pupa, că este necesară pregatirea unei parîme dată în dublin (în engleză “slip rope” – o parîmă aparentă, al cărei capăt dat la mal,se întoarce la navă, după ce parîma a fost trecută printr-un sistem fix baba/geamandură, cu scopul de a facilita eliberarea ei, fără ajutor uman-) la plecare.

Comandantul, înţelegînd engleza din unu în zece, ştiind totuşi că la tranzitarea Canalului de Suez, piloţii solicită o cabină pentru a se odihni, se intoarse spre mine, zicîndu-mi:

-Ce dracu’ Treiule, ăsta nici n-a venit bine şi şi vrea cabină ca să se culce (stia el ceva cu “sleep”-a dormi-) ? Du-te imediat şi dă-i ordin ospătarului să-i pregătească cabina !

Cu toate că eram tentat să-l las să gafeze pe motiv de comportament de „căprar” faţă de echipaj, nu mi-am permis să risc ratarea unei manevre cu consecinţe imprevizibile într-un loc atît de aglomerat cum este Port Said-ul, aşa că, folosindu-mă de tot tactul necesar (adică i-am şoptit pentru a nu ne auzi ceilalţi membri din echipaj aflaţi cu treabă pe Comanda de Navigaţie), tălmăcindu-i cerearea perfect îndreptăţită a Pilotului, iar manevra a decurs în siguranţă.

Inutil să mai spun că din acel moment al nostru Domn Comandant mă ţinea tot timpul aproape în relaţiile lui cu străinătatea.