Mereu ma certam cu mama cind era vorba sa arunc bradul. Trageam de timp sa il tin pina la ziua mea, dar mai mereu se lasa cu ace multe pe covor si scandaluri cu ai mei, fiindca „bradul se stringe imediat dupa sfintul Ion”. Adevarul e ca mai devreme de jumatea lui ianuarie nu il stringeam si atunci cu ce parerea de rau, fiindca stiam ca abia peste un an o sa mai miroasa a brad in casa si vor mai clipi beculetele.

Anul asta a fost primul din viata mea cind am facut bradul mai devreme, adica pe 19 in loc de 24. Am stiut ca Miss nu mai avea mult de trait si ei ii placea mirosul de brad. Se aseza sub el si adulmeca, de parca ar fi fost cine stie ce minunatie de mincare pisiceasca. Asa ca m-am dus pe ninsoare la Praktiker si am luat ce-am gasit, fara sa mai stau ca-n alti ani sa caut „unul inalt si bogat”. L-am impodobit fara sa mai traiesc frumusetea momentului, am aruncat ornamentele in el, cu ochii mai mult la Miss, care respira tot mai greu. Cind am terminat si m-am asezat pe canapea, ea s-a dat jos din pat si s-a dus sub brad. L-a mirosit ca intotdeauna. Apoi m-a suportat 2-3 minute cit am facut citeva poze cu ea. Iar a doua zi ne-am luat ramas bun una de la alta.

In zilele care au urmat am incercat sa redescopar frumusetea bradului meu si a Craciunului. N-am reusit. Parca ceva s-a pierdut definitiv. Pe 6 ianuarie l-am strins si l-am tirit pe scari pina jos. A fost primul brad lasat la ghena blocului. Astazi cind am coborit erau vreo 10 si cineva ii taia, probabil pentru foc. Acum un an m-as fi uitat cu tristete la ei. Imi parea rau ca „sfirsesc” astfel. Azi nu mi-a venit in cap decit: mda..au raposat brazii.

Cred ca am mai pierdut o parte din copilul din mine. Si mi-am dat seama ca imbatrinim nu fiindca ne mai apare cite un fir alb ori un rid pe frunte. Imbatrinim cind ceea ce ne emotiona cindva, in copilarie, isi pierde farmecul si ajunge sa ne lase reci. Si asta se vede, dincolo de toate injectiile cu botox pe care le poate face cineva.