Ma uitam azi la o fetita care mergea pe bicicleta si cinta, urmata indeaproape de bunicul. Brusc, pret de vreun moment, m-am intors efectiv in timp. Ca si locatie, eram aproape de casa unde am stat in primii ani din viata – pe la 1 Mai. Am retrait un moment de pe la 4 ani, cind mergeam cu o astfel de bicicleta cu roti ajutatoare (din acelea mici, laterale, la rotile din spate), iar in spatele meu venea bunica. Am simtit exact greutatea aceea pe care o aveam, chinuindu-ma sa imi tin echilibrul si cum vroiam sa ii demonstrez bunicii ca sunt mare, pot merge singura, nu mai trebuie sa ma tina de sa din spate. Totul a durat citeva secunde, dar n-am mai trait o astfel de experienta pina acum.

Bunica saraca a murit cind aveam 11 ani, n-a mai apucat sa vada ca…reusesc sa ma descurc singura. Si mi-am dat seama ca dorinta asta de independenta…m-am nascut cu ea. N-am dobindit-o, nu e un moft, e ceea ce sunt eu de cind ma stiu. Mi-am dorit mereu sa am banii mei, casa mea, timpul meu liber…independenta sub toate aspectele. Sa nu depind de nimeni. Azi insa, pentru prima data, mi-am dorit sa existe din nou cineva care sa ma tina de sa, din spate. Doar cit sa stiu ca e acolo, daca imi pierd echilibrul.

Weekendul asta o melodie din copilarie.